Învățătoarea mea, dragostea mea. Am regăsit-o după 36 de ani, pe Facebook

Dacă nu mi-ar fi distribuit o postare, nu aș fi știut niciodată cât de adâncă este în mine și cât de vie bucuria că am cunoscut-o și că am stat lângă ea două săptămâni din viață. Asta fiindcă am îngropat de mult durerea că am fost luată de lângă ea și am pus tot ce-am găsit în jur peste durerea asta, ca să mă pot suporta. Nici asta n-aș fi știut, dacă astăzi nu mi-ar fi apărut notificarea asta: „Georgeta Caspruf a distribuit postarea ta.“. Inima mi-a tresărit și m-am dus după ea. Am văzut poza de profil. O, Doamne, dar era chiar ea, prima mea învățătoare, dragostea mea! Am recunoscut-o imediat.

Am fost eleva ei două săptămâni, de la 15 septembrie 1980 până la 1 octombrie 1980. Era totul nou pentru mine atunci. Eram dezrădăcinată și curgeam șiroaie pe dinăuntru. Primii șapte ani îi trăisem la bunici, iar înainte de începerea clasei I fusesem adusă la oraș, la părinți, că nu se făcea să învețe copilul la țară, chiar dacă pe copil nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să-și schimbe cu totul viața. Casă nouă, familie nouă, oraș. Doamne, oraș! Știți cum privește un copil crescut la țară orașul? De ca și cum îl arunci într-un malaxor. E speriat, nu știe ce-i cu el, are senzația că n-o să facă față lumii noi. Părinții mei aveau grijă de mine. Renunțaseră și la divorț pentru că începea copilul lor școala. Se străduiau să se refacă. Eu simțeam asta, dar nu știam ce simt. Nu-mi era deloc bine și mai începeam și clasa I. Eram îngrozită.

Îmi amintesc și acum drumul spre școală, un drum scurt fiindcă noi stăteam chiar în spatele curții școlii. Eram terifiată, o strângeam tare pe mama de mână. Dar totul până când am dat cu ochii de o femeie tânără și foarte frumoasă, care mi-a prins în piept o bucată de carton colorat și tăiat în formă de buburuză. M-a mângâiat pe păr și m-a sărutat pe obraji. „Tu ești la mine-n clasă.“ Și, gata, m-am îndrăgostit. Avea 19 ani și eram prima ei generație de elevi. O chema Georgeta Anghel. Și zilele mele au început să fie frumoase, Doamne, dar cât de frumoasă e școala la casa inimii omului! Probabil că atunci am început să divinizez școala, iar asta a fost datorită ei. Nu știu cum făcea, dar ne iubea pe toți. Și nu știu cum făceam nici noi, dar fiecăruia îi ajungea bucățica lui de dragoste și eram fericiți. Toți copiii ei.

Ea e cea albă, din față, stând jos

Își ținea orele râzând. Eram fascinați. Îi ziceam, normal, „domnișoara Anghel“, nu „tovarășa“, deși erau timpurile tovarășilor, iar timpurile astea aveau să-și arate curând colții. Mai exact, în două săptămâni de la începerea școlii, când, pentru că eram prea mulți în cele trei clase, au fost luați unii dintre noi din fiecare și s-a format a patra clasă. Eu am fost printre cei luați și duși. Și totul s-a năruit pentru mine. Învățătoarea cea nouă era cumsecade, se străduia să se facă plăcută, dar eu eram tristă, plângeam tot timpul și m-a dus mama la școală târâtă până în decembrie, când am fost domesticită, în sfârșit. Odată cu smulgerea asta, mi s-a reactivat și smulgerea de la bunici și chiar nu înțelegeam ce caut eu acolo. Nu aveam nicio bucurie. Ba nu, una am avut, când mi-a zis mama, pe 13 noiembrie, că e însărcinată. Dar în rest, nimic. La prima ședință cu părinții, sigur am mai spus asta, am fost și noi, copiii. Și învățătoarea cea nouă m-a întrebat cum îmi place la școală. I-am zis că nu-mi place de ea, altfel, ar fi suportabil, iar mama aproape c-a intrat în parchet, de rușine. Învățătoarea n-avea nicio hibă, dar nici vreun farmec n-avea. Se achita de slujba ei cât de bine putea, nimic de reproșat. Dar nu ne bucura, nu ne bucuram cu ea. Nu m-a pedepsit pentru îndrăzneala mea, pentru impertinența de a-i fi spus atât de frust ce simt, dar nici la inima ei n-am fost în cei patru ani pe care i-am trăit împreună. Pe domnișoara Anghel o mai vedeam, din când în când, pe holurile școlii. Mereu îmi dădeau lacrimile, mereu o evitam. Fugeam pur și simplu din calea ei, nu suportam durerea de a nu mai fi în clasa ei. E cea mai vocațională ființă pe care-am întâlnit-o vreodată. Nu e modelul meu, e mai mult decât asta, e muza mea.

Nu am știut în ăștia 36 de ani că nu sunt vindecată de durerea asta. Mă mai gândeam uneori la momentul ăla, dar era ceva difuz. M-am mutat după clasa a cincea din acea școală pentru că ne-am mutat din cartier și era prea departe. Viața s-a dus înainte, cu mine cu tot. Dar azi mi-a trimis feisbucul notificarea aia, iar eu m-am dus după ea. Ceva, ceva s-a legat în mintea mea. Parcă eram într-a III-a când am auzit în școală că domnișoara s-a măritat și c-o cheamă Caspruf, apoi, peste vreun an-doi, am văzut-o și însărcinată, însă am continuat s-o evit. Când însă i-am văzut fotografia de profil, inima mea a început să bată ca un gong, mâinile să-mi tremure, lacrimile să-mi curgă. Am apucat s-o-ntreb, în pagina ei, dacă ea e-nvățătoarea mea, deși inima mea îmi spusese deja că ea este.

Și mi-am dat seama cât de dor îmi e de ea, mi-am amintit cum, la începutul smulgerii, în primele zile, mă duceam la ușa clasei ei numai să-i aud vocea, în pauze, că ea nu pleca din clasă, nu lăsa copiii de clasa I singuri, stătea și se juca mereu cu ei, îl întreba pe fiecare cum se simte, ce îi place, ce nu-i place. Apucasem să gust din asta. Dar a durat puțin, durerea a fost prea mare, așa că m-am îndepărtat, ca să mă protejez de durere. Lucrurile astea le înțeleg acum, atunci n-a fost decât o lovitură într-un copil și-așa fragilizat. Cum tot acum înțeleg că eu o iubesc pe prima mea învățătoare la fel, de 36 de ani. Doar că n-am avut curajul să mă duc în mine până la dragostea asta.

În zilele noastre, cu alți fericiți

Am vorbit cu ea, când m-am trezit un pic din plâns, am vorbit și în plâns și tot așa am și scris. E bine, înseamnă că sunt vie. E mare lucru să fii viu în cimitirul ăsta sufletesc căruia toți și zilnic trebuie să-i facem față. A, doamna are și pisică neagră. Mi-a trimis poză. Seamănă cu Makeba mea.