Îi iubește, adică îi face să se simtă liberi în ea, respectați și admirați, îi face să se simtă oameni, chiar dacă sunt mici și nu știu că se simt oameni. Știu însă că se simt bine, că sunt fericiți și în siguranță la școală, iar siguranța asta presupune însăși libertatea lor de a fi exact cum sunt, de a afla ce le place, la ce sunt buni și foarte buni, ce talente au, de a afla și ce nu le place sau de a descoperi că pot face foarte bine ceva despre care credeau că nu pot face, de care se temeau sau nu erau siguri pe ei.
Am fost să-mi lansez cea mai recentă carte, „Pervazul lui Dumnezeu“, în orașul meu natal, la Târgoviște. Vorbisem acum ceva vreme cu doamna mea învățătoare, pe care am reîntâlnit-o pe Facebook după 36 de ani, să vin la prima mea școală, Școala „Coresi“, să mă întâlnesc cu copiii, cu învățătorii și profesorii lor. Atunci când am reîntâlnit-o pe doamna am reîntâlnit-o și pe Clara, colega mea din clasa I. Clara e învățătoare la o altă școală din Târgoviște, Școala „Vasile Cârlova“, Școala nr. 1 îi zicea pe vremea mea. Am stabilit cu amândouă că dimineața și la prânz voi fi la școli, iar după-amiaza lansăm împreună cartea.
La ora 9:00, am fost la Școala nr. 5, că eu așa o știam, acum îi zice Coresi. Doamna Georgeta Caspruf, iubita mea învățătoare, m-a luat și mi-a arătat-o până în cel mai ascuns colțișor. Și când eram eu copil era o școală mare, dar acum este uriașă. Chiar nu am văzut o școală atât de dotată și am fost în multe. Are și amfiteatru, locul în care am stat noi de vorbă, copii și adulți. Când am ajuns în fața unei scări interioare mi-am dat seama că acum un an am visat locul ăla. Era oarecum la fel, adică l-am recunoscut chiar dacă era îmbunătățit, renovat. Era cel din amintirile mele și din visul meu. Pe holuri, în timp ce m-a dus la clasa mea și la laboratoare, am văzut minunatele desene ale copiilor. N-aș mai fi plecat de-acolo, aș fi stat o zi, două, trei, cât ar fi fost nevoie ca să le pot parcurge pe toate cu ochii, cu inima, cu dorul de copilărie.
Mergând noi prin școală, am văzut cum copiii veneau în fugă, se izbeau de doamna, o-mbrățișau și stăteau așa, ciorchine, pe ea și-o strângeau. Iar ea îi îmbrățișa și-i săruta pe toți, îl întreba pe fiecare cum îi merge, ce face. Erau copiii de gimnaziu care fuseseră elevii ei. Cum am fost și eu, cum au fost și câțiva dintre cei care au venit după-amiază la lansare, pe unii nu-i mai văzusem din școala primară, pe alții, din liceu, și care, toți, îi spuneau doamnei „Geta“. Așa, în față. Am întâlnit și norocoși care au copiii la clasa ei. Aia fericire!
Ne-am dus apoi în amfiteatru, au venit și copiii, și câțiva profesori, doamna m-a prezentat, iar eu le-am spus că sunt niște copii privilegiați să învețe în școala asta și să aibă asemenea educatori. N-am vrut să vorbesc mult, erau mulți copii, de la a cincea la a opta, nu m-am dus acolo să le țin discursuri, răbdarea lor față de discursuri e puțină, și pe bună dreptate. Am fost foarte plăcut surprinsă că niciunul dintre profesori nu le-a făcut observație când vorbeau între ei. I-am rugat să mă-ntrebe ei ce vor și nu ne-am mai oprit aproape două ore din întrebări și răspunsuri. La sfârșit, au venit să ne-mbrățișăm și să le scriu fiecăruia câte ceva pe o foaie de caiet sau o jumătate, un sfert. Un băiețel, Ștefan, m-a rugat să-i scriu așa: „Cel mai dor îmi e să scriu.“ Spusesem eu asta, iar el asta a vrut. Mara a venit de două ori și, mare surpriză, a venit și seara, la lansare.
Ne-am despărțit cu toții cu greu, cu pupături și îmbrățișări, cu promisiunea că mă mai duc să vorbim. De fapt, mă mai duc să le răspund la ce mă-ntreabă, că asta o să fac. M-am urcat în mașină și-am zburat către cea de-a doua școală, „Vasile Cârlova“. Acolo mă aștepta Clara Cîrstea, fosta mea colegă, am fost și vecine de palier o vreme, când eram foarte mici. Clara e absolut neschimbată. Peste ea n-a trecut niciun timp, nu i-a dat ea voie timpului s-o atingă. E și asta o știință. Pe care eu nu o am. Clara e învățătoare și-a organizat întâlnirea împreună cu profesoara Monica Ilie, colega ei. Două femei splendide și două inimi calde și dedicate profesiei de educator. Dar dedicate de-adevăratelea, nu de ochii lumii, fiindcă se vedea asta din cum se lipeau copiii de ele.
Ne-am dus în sala de sport, Clara a luat în zbor din clasă o bluză de trening și l-a îmbrăcat pe unul dintre băieți, care o luase deja pe scări, în tricou. A venit și Monica împreună cu copiii ei, de-a cincea și de-a șasea. M-am uitat la ei și mi-am zis că voi sta pe jos. Ei, pe băncuțe, eu, pe jos. Le-a plăcut asta, au râs. I-am întrebat ce vor să facem, că eu pot și să citesc, și să vorbesc, dar poate ar vrea ei să mă-ntrebe câte ceva. Și nici n-am mai făcut altceva în tot timpul cât am stat împreună, abia am prididit să răspund întrebărilor lor. Ba nu, am citit vreo cinci rânduri din pervaz, dar asta pentru că am vrut să exemplific ceva la un moment dat.
Erau copii mici, majoritatea erau în clasa a patra. Și la Coresi îi rugasem pe copii să-mi spună pe nume, dar cei mai mulți s-au jenat. Doar câțiva au făcut-o. Aici, ce să vezi? Le-am zis de la început „Eu sunt Ana, nu dumneavoastră, doar spuneți-mi voi cum vă cheamă, când îmi puneți întrebarea, ca să știm cu toții cine suntem.“ Și gata, m-au tutuit imediat, fără nicio rezervă. M-au întrebat de toate: și de cărți, și de necărți. Se vedea atât de clar că vor să se spună, să se-arate, că sunt liberi. S-au contrazis cu mine în câteva rânduri, mi-au arătat ce-i interesează pe ei mai mult, anume să se bucure, mi-au și spus că sunt fericiți. „Cine e fericit tot timpul?“, am întrebat eu, ca o deșteaptă ce mă aflu, vrând să pun accentul că viața e și cu bucurie, și cu nițică tristețe. Și uite cum văd aproape toate mâinile pe sus și aud: „Eu, eu, eu, eu, eu, eu!“. Foarte bună lecție, iubiților, am meritat-o, m-ați trezit. Mulțumesc.
Seara, la lansare, a fost oarecum la fel, cu diferența că acolo erau tineri de liceu și profesorii lor. Care au fost și profesorii mei sau profesori la liceul unde am învățat, cum este doamna Alina Vrezgo, pe care mereu am respectat-o și-am admirat-o, deși nu i-am fost nicio oră elevă, dar extraordinar de frumos vorbeau colegii de la celelalte clase despre ea. Și ne știam de la olimpiade.
A fost și profesorul meu de română din liceu, pe care-l iubesc azi ca atunci. E neschimbat, absolut neschimbat. Când l-am sunat, să-l invit la lansare, l-am întrebat și ce mai face. „E o vârstă la care superlativele nu se mai iau în calcul, draga mea, la care apreciezi binele la valoarea lui cea adevărată.“ Domnul Ion Gavrilă a vorbit despre mine de parcă ne văzuserăm de dimineață, la cursuri. N-a uitat nimic din ce-am trăit împreună din 1988 până în 1992: nici realizările mele de elevă, olimpiadele, nici „vacanțele“ mele prin spitale. Nici bucuriile, nici durerile mele de copil. Nimic. Nici eu n-am uitat că el mi-a spus că sensibilitatea mea e puterea mea, n-am înțeles pe deplin atunci, dar m-a ajutat enorm fiindcă mi-a repetat asta timp de patru ani și o făcea când îmi era mai greu, că m-a încurajat să fiu creativă, chiar cu riscul de a pierde vreun concurs. „Nu concursurile contează, tu contezi.“
A venit acolo și profesoara mea de geografie din gimnaziu, doamna Cerasela Panțu, Petcu o chema atunci, îmi amintesc bine că nu era căsătorită, băieții erau toți îndrăgostiți de ea. Abia terminase facultatea, era frumoasă, blândă, iubitoare cu noi toți. Nici nu i-am spus că am dat bacalaureatul la geografie pentru că ea m-a făcut să iubesc materia asta, nici că am luat zece. A venit cu elevii ei de acum și văd că nici peste ea n-a trecut timpul. În niciun fel.
Au fost atât de mulți tineri acolo, fie că erau elevi, fie că erau profesori, fie că nu erau nici elevi, nici profesori. A fost o tinerețe a inimii, cu manifestări informale, un moment în care oricine a vrut să spună sau să întrebe ceva a spus și a-ntrebat. Cel mai mult m-am bucurat să văd atâtea generații la un loc. Și nu doar la un loc, ci împreună.
Când școala îi iubește, copiii o iubesc. E o dragoste care nu descrește cu timpul, oricât timp ar trece, nu pălește, nu se volatilizează. Relația dintre copil și profesor trece prin viață și peste viață. Ca orice dragoste bună și adevărată.
Foto: Narcis Pop
