Am ieșit cu Ruxandra, că eu nu-i spun Ruxi nici măcar unui cîine, cățelușa vecinei. Sînt vreo doi ani de cînd o scot eu la plimbare cînd are vecina mea nevoie, asta de cînd a fost o dată la pat cu o viroză și nu știa ce să facă ea cu cățelul. O scot eu, stai liniștită, o scot și dimineața, și seara, pînă te faci bine. Acum, iar e o perioadă-n care ies cu Ruxandra, o zăpăceală de cîine mic, auriu, nu știu ce rasă, are o ureche-n sus și una-n jos, rîde, nu latră, zboară, nu merge, sare ca o minge pîn’ te-ajunge, să te pupe pe nas sau pe ochi. A găsit-o vecina acum patru ierni, pe niște zăpezi mari, chiar prin nămeți a găsit-o. A pus afișe peste tot prin cartier, n-a venit nimeni după ea. Era un pui zgribulit și cu botul plin de zăpadă. Așa a ajuns vecina mamă de cățel. E un om tare bun vecina mea, numai surîs și vorbă caldă, domoală. O lumină de femeie. Petra o cheamă. Și frumoasă.
Și ies eu în seara asta cu Ruxandra la cuțodrom, un fel de parc, da’ mai mult maidan, pe lîngă bloc. Ne-ntoarcem și mă cam luase șaua de la șmotru, așa că i-am zis surioară, să ne-așezăm și noi pe-o bancă la blocul ăsta, un bloc din fața noastră, că noi n-avem bănci la al nostru. Intru pe cărăruie și văd o doamnă cu un cățel tot mic, mai mic decît Ruxandra, și alb. Erau pe un spațiu fără bănci, pămînt cu frunze pe el, tot lîngă blocul ăla. Și-mi zice mamă, nu te supăra, n-aduce cîinele-ncoace, că a mea e cu inima și, dacă latră al tău aproape, se sperie și mi-e frică să n-o pierd. Am luat-o pe-a mea ușurel și m-am așezat pe bancă, iar ea mi-a sărit în brațe. I-am zis fată, stăm nițel aici pînă termină doamna cu cățelul de plimbat prin frunze și dup-aia te duc și pe tine să te joci acolo și la urmă mergem acasă.
Asta mică ședea mumos în brațe și vorbeam amîndouă, om și cîine, de-ale noastre. Mai auzeam cum doamna își îndemna cățelușa, haide, mamă, haide, fata mea. La un moment dat, vocea ei mi s-a părut mai aproape și m-am uitat înspre ele. Doamna, o voce firavă, delicată, de om foarte în vîrstă, mi-a zis mulțumesc, mamă, să trăiești, c-ai ținut cățelul tău, să pot și eu s-o las un pic liberă pe-a mea. S-a aplecat, a luat cîinele alb și mic în brațe, l-a pupat și l-a lipit de gîtul ei. Au plecat încet-încet, îi vedeam o mînă cum mîngîie blănița albă și-i auzeam vocea din ce în ce mai mică. Le-am petrecut cu privirea pînă s-au pierdut în noapte și mi-a tremurat inima de-atîta blîndețe și delicatețe, atîta iubire între ele două, vădite în trei vorbe și două gesturi. Cîteva minute de frumusețe. Cățelușa din brațele mele a oftat și abia cînd ele nu se mai vedeau a sărit din brațe și m-a dus pe bucata aia de pămînt cu frunze din care plecaseră femeia cea bună și fata ei cu inima. Cu inima.
