E bună şcoala, aşa cum e ea. E mult mai bun acest 14 septembrie 2015 decât acel 15 septembrie 1980, când mi-a fost mie prima zi de şcoală.
Nimeni n-o putea contesta atunci, toţi se supuneau ca-n romanul lui Orwell, „1984“. Am urât primele trei luni de şcoală, am urât şcoala. Ea a însemnat c-am fost smulsă din cuibul meu bunicesc, dusă cu anasâna la oraş şi integrată într-un sistem care m-a speriat cumplit. În lacrimi şi zbatere am mers zilnic, până în decembrie, la şcoală. Abia după vacanţa de iarnă m-au supus, m-au domesticit. Nu m-am mai opus. Am înţeles că nu e nimic de ales, că n-am dreptul, că trebuie „să stau în banca mea“.
La prima şedinţă cu părinţii, am învăţat ceva capital pentru o viaţă de om, şi anume că „Limba îi este dată omului tocmai pentru a-şi ascunde uneori gândurile“. Cu spăimânt am învăţat asta şi să vă spun cum. Eram trei clase în anul meu, iar eu am nimerit la o învăţătoare tânără şi foarte frumoasă, blândă şi apropiată de copii. După două săptămâni, s-au făcut nişte mişcări de contingent fiindcă eram prea mulţi în clase. S-a mai născut una, iar eu am ajuns în cea de-a patra. Mi s-a părut atât de nedrept, dar nimeni n-a putut face nimic. La învăţătoarea cea tânără şi frumoasă au rămas numai copiii potentaţilor din oraşul meu. Aşa erau vremurile.
Cum ziceam, la prima şedinţă, au fost invitaţi părinţii şi copiii. Învăţătoarea mea cea nouă m-a întrebat în faţa tuturor de ce nu-mi place la şcoală, de ce sunt mereu tristă, de ce plâng şi de ce mă pierd cu privirea pe geam. I-am răspuns aşa: „Pentru că nu-mi place aici şi nu-mi place nici de tine: eşti urâtă, bătrână şi grasă.“ Învăţătoarea mea avea 40 de ani. Mamei i-au ţâşnit lacrimile. Lumea a amuţit. Eu m-am simţit un monstru, un criminal cu satârul în mână. Învăţătoarea mi-a zâmbit, nu m-a pedepsit niciodată, în niciun fel, dar nici nu m-a avut la inimă. Am simţit asta mereu. O respect pentru puterea ei de a fi dreaptă, pentru felul în care îmi dădea să citesc atunci când ceilalţi făceau bastonaşe. Şi pentru că nu mi-a scăzut niciodată puncte fiindcă scriam foarte urât.
Mai departe, m-am tot înregimentat. O făceam cu furie, cu durere, numai că astea nu mai ieşeau niciodată la suprafaţă. Le spărgeam în mine şi aşa a rămas pentru toată viaţa. Amintirile aproape sacrosancte pe care le port profesorilor mei se datorează felului lor diferit de a înţelege acea şcoală din ultimul deceniu al comunismului. Da, îi vedeam ca pe nişte eroi, ca pe nişte sfinţi. Sunt oameni care m-au tratat mereu ca pe o individualitate, care m-au încurajat să fiu eu, în felul în care copilul care eram încerca să se găsească. Azi, într-un fel, mâine, în altul. Le datorez enorm acestor oameni, iar când, anul trecut, când mi-am lansat prima care la Târgovişte, profesorul meu de română din liceu a venit şi a prezentat-o, m-am simţit cineva. Chiar cineva.
Când l-am sunat, după 22 de ani de când nu ne-am văzut, am început să-i spun cine sunt: clasa de filologie, anul absolvirii, olimpiadele. M-a oprit: „Camelia, cum ţi-ai imaginat tu că nu te-aş recunoaşte? Sunt bătrân, dar nu sunt senil, însă şi Alzheimer dacă aş fi avut, tot te-aş fi recunoscut, chiar dacă noi nu am vorbit niciodată la telefon.“
Şi le-a vorbit tuturor invitaţilor de la lansare despre eleva lui, Camelia Munean, despre anii grei şi atât de dureroşi în care ea şi-a făcut liceul, despre micile bucurii care erau olimpiadele, despre nedreptăţile acelor timpuri, despre cum încercam noi să devenim, despre luptă, tristeţe, boală – fiindcă anii mei de liceu au însemnat pentru mine şi boală. O dată la trei-patru luni, stăteam cel puţin două săptămâni în spital. Cel mai probabil, invitaţii care o citesc pe Ana Barton şi care veniseră acolo pentru carte n-au înţeles nimic din ce spunea profesorul, însă au avut cu toţii delicateţea de-a nu întreba nimic. El le-a vorbit despre un copil în care el a văzut talent, determinare, pasiune, dar şi durere. Şi cu toate astea pe masă, timp de patru ani, el a ştiut cum să facă să-mi fie cel mai bine posibil în acea lume.
A, şi la lansarea asta au venit şi profesorul meu de istorie din liceu, un domn pe care mereu l-am iubit şi l-am admirat, şi profesoara de geografie din clasa a VI-a, o doamnă care avea 23 de ani în 15 septembrie 1986. O doamnă care mi-a adus lumina şi bucuria pe care le-am pierdut când mi-a fost schimbată învăţătoarea cea tânără şi frumoasă. Şi mulţi, foarte mulţi dintre colegii mei de liceu. A fost un fel de petrecere de an, datorită lor. A, ba chiar şi mama colegei mele de bancă din gimnaziu. Oana nu mai e în ţară, mama ei a reprezentat-o.
De ce v-am spus eu toate astea? Pentru că, aşa cum este ea, şcoala de azi e ajustabilă fiindcă e contestabilă. Azi, noi, părinţii şi profesorii, putem, împreună cu ai noştri copii, să mişcăm lucrurile, chiar şi câte puţin. Nu trebuie decât să vrem.
Din păcate, reflexele comunistoide de a pune intetesul personal mai presus de cel al copilului – mă refer aici la repartizarea copiilor in functie de pozitia in societate a parintilor – mai bantuie inca si azi scolile noastre…
Nu mă mir, dar şi cu asta, azi, putem lupta. Atunci, nu.
Mare adevar, acum putem lupta cu toate. Delicatet si toleranta sa avem. Pentru profesori, pentru copii. Eu nu am copii, dar am prietene care au, de toate varstele, fiecare cu problemele lor. E o lume fascinanta.
Este.