Mi-ar plăcea să fiu o vază într-un film de Cristi Puiu

„Doar gândul bun ne poate salva, și el trebuie să fie prezent atunci când celălalt se spune pe sine, pentru ca întâlnirea să aibă loc“, spune Cristi Puiu în interviul său din The Chronicle. Mi-a luat cinci zile să duc la capăt interviul lui Puiu și este cel mai bun pe care l-am citit vreodată. Nu cu el, ci cu oricine. Te zguduie până-n rărunchi și nu știu dacă există vreo zonă vitală pe care să n-o atingă. 

Același lucru se întâmplă în Sieranevada, filmul pe care l-am văzut aseară, dimpreună cu alți paisprezece oameni, treisprezece necunoscuți și Roxana, prietena mea, care mi-a zis pe la ora două: „Mergem la film?“. Era marți, era 13, era numai bine. Șocantă pentru mine a fost sala nudă, dar asta numai până a început filmul în care am intrat de la prima secvență. Mi s-a părut inițial că sunetul e slab, dar nu era, era fix cum trebuia pentru atmosfera aia. Erau momentele alea pe care le facem și le vedem cu toții, scenele de care nu suntem conștienți, pe lângă care trecem, prin care trecem toți.

Nu știu exact ce se întâmplă în filmul ăsta, cum nu știu exact dacă există ceva care nu se întâmplă. În el, e și tot, e și nimic. Cristi Puiu și actorii, toată echipa, de fapt, imaginea este tulburătoare, îl iau pe spectator și-l duc în film. Și nu să fie pe platou, ar fi fost confortabil așa, ci să joace. Să se joace. Eu m-am găsit în toate personajele, chiar și, dacă nu cumva mai ales, în mortul reconstituit și performant ajustat cu ace de Simona. A, cine e Simona? Simona e un personaj care-ar fi putut la fel de bine și reprezentativ să se numească Omulcareștieșipoatefaceșifitotceestenevoiesăfacășisăfie, asta dacă s-ar fi născut într-un trib de indieni nord-americani.

Sieranevada este metafora unei aberații trăite ca firesc. Sunt eu purtând cercei cu perle și ștrasuri, asortați la un pardesiu ponosit, vorbind cu patos despre lipsa de gusturi a altora, ești tu stând pe holul unui apartament care are toate ușile închise și în spatele fiecăreia un grup de oameni toacă alt grup de oameni sau se toacă între ei, iar tu, care nici măcar un bec pe holul ăla nu ești, ci doar un mic întuneric, auzi tot, simți tot, te înnebunește totul ăla din care, orice-ai face și oriunde te-ai duce, n-ai cum să ieși fiindcă e în ADN-ul tău și-ar însemna să te rupi de tine, de un tine pe care îl urăști cu ADN cu tot, însă viu nu ai cum să i te sustragi, sunt eu când omul de lângă mine suferă groaznic, plânge, se zbate, mi se confesează, iar eu ascult și nu simt nimic fiindcă am ridicat atâtea ziduri între mine și mine, între lume și mine, între adevăr și minciună, încât nu mai simt nimic, ci doar îmi trăiesc viața în idei și în programări de vacanțe în locuri exotice, unde o să duc cu mine toată mizeria dinlăuntrul meu, toate fracturile mele, ești tu, care minți și te minți, ca să supraviețuiești unui context, unei familii, unei alegeri, până la urmă, pe care ai făcut-o și prin care te-ai automutilat, dar ești sigur că ăilalți te-au mutilat, nu tu, stând în zeama lor care s-a făcut și zeama ta, sunt eu, legată la ochi de mine, legată la ochi de tine, legată de mâini și de picioare, săpându-mă în fiecare zi și făcând gesturi mecanice, adaptându-mă la aberație cu fervoare, cu patimă, cu plăcerea unui kamikaze, ești tu, tu, iar eu te-aș iubi, poate ca să mă simt mai bine, mai umană, dar nu mai știu drumul, probabil nu l-am știut niciodată, iar acum am obosit atât de rău, încât nu mai am nici puterea, nici dorința de a-l (re)învăța, suntem toți, într-un apartament de bloc, care nu contează, aflat la un etaj care nu are nicio importanță, într-un timp conntemporan care e, în același timp, al fiecăruia, e o percepție pe care nici măcar nu simțim nevoia să ne-o împropriem conștient, într-o societate malaxată, într-o durere cristalizată, într-o viață impex, adică import-export, du-te-vino, nu rămâne nimic, ar fi imposibil de suportat.

Recunosc, am fost foarte tentată să cred că preotul și diaconul din film nu sunt actori, ci chiar un preot și-un diacon de-adevăratelea, asta pentru că știu foarte bine care sunt cântările bisericești ale acestor momente, iar oamenii ăștia au fost perfecți. Nu știu ce-a fost în capul meu când m-am gândit că Puiu ar putea face asta. N-a făcut-o, dar cred c-ar putea-o face oricând pentru că el este un căutător și-un revelator de autenticitate, oricât de penibilă ar putea fi ea, oricât de ridicolă, oricât de dureroasă, de superficială, de dementă. Preotul și diaconul, să n-o uităm pe Simona, dar vă rog să n-o uităm, nu mai zic de cadrul din apropierea finalului, cel cu biblioteca ticsită de cărți din colecția „Biblioteca pentru toți“, în fața cărora stăteau albe și bleu bibelouri vechi și mute, dar și porțelanuri de duzină cu rol utilitar, vază de-aia am avut și noi, am spart-o eu jucându-mă cu mingea-n casă, sunt niște înțepături de realitate pură și chiar simplă. Fire de iarbă, le știi gustul și mirosul, nu te mai apleci decât atunci când disperi. În rest, le calci fără să clipești.

Treaba e că Sieranevada e un film care nu te schimbă, e un film care nu te adaugă. Sieranevada e un film care te dezbracă și te duce la oglindă. Din față, din profil, cu genunchii îndoiți, făcând podul de sus, două-trei flotări, îți arată cicatricele, operația cea nouă, cu tuburile de drenaj încă în ea, mâinile tale frumoase, gleznele subțiri, varicele, părul des la vârsta ta, talia subțire, apoi, incredibil!, îți scoate rezultatele analizelor: hemoglobina atât, TGO, TGP, creatinină, leucocite, monocite, colesterol bun (nu te speria), colesterol rău, uree, VSH, fibrinogen, o coadă de amintire, un smoc de zâmbet, o speranță veche, una neîndrăznită, o lumină pe care-o ții la propriul căpătâi, ca să vezi unde să pui piciorul, în niciun caz pentru ultimul drum fiindcă, nu-i așa?, ne permitem să ne pierdem în toate prostiile doar pentru că fiecare dintre noi e convins că el este singurul nemuritor de pe Pământ.

Un film dărâmător de bun, Cristi Puiu. N-am dormit, dar l-am visat. Mi-ar plăcea să fiu o vază în următorul.