Era frig când am ajuns la Cristian, Brașov. Frig și dădea să plouă. Pe drum, mă gândeam că n-am mai avut nicio triplă lansare de carte până acum, dar emoția cea mare nu de-acolo venea, ci din faptul că n-o mai întâlnisem nicicând pe Nora Iuga, iar acum urma s-o văd. Tripla lansare a însemnat c-am citit câteva ceva din fiecare dintre cele trei cărți, ceva nepremeditat, am citit unde s-a deschis fiecare. La „Jurământ de rătăcire“, am nimerit și-un drac și n-am fost în stare să-l evit, să-l fac o naibă sau ceva mai moale, un sinonim acceptabil. M-a cam surprins când m-am auzit, uitasem de el, ce e drept, iar acum eram în Biserica Evanghelică din Cristian. A fost plăpând, sper c-a trecut neobservat.
Și-apoi a venit Nora, a citit Nora. Și ne-am mutat cu toții în cuvintele ei. M-am simțit corul antic din poemul ei dramatic. Pe urmă, felul direct și atât de sincer în care răspundea ea tuturor întrebărilor. Și cum scrie Nora autografe. Pentru fiecare om, nu în general. Și era singura care nu se dezmembra de frig, noi dârdâiam cu toții, ea n-avea nimic. Și bucuria cu care ea aplauda performance-ul fiecăruia dintre noi, bucuria ei cu freamăt, care arăta că e reală, nu un act generos de încurajare al generației din spatele acestei uriașe scriitoare românce. Numai la final, când i-am zis să mergem împreună la masă, mi-a spus că vrea la pensiune, e puțin amețită și se teme să nu-i fi crescut tensiunea. Și că mănâncă puțin, în general, iar acum nu-i e foame deloc. Dar toate astea le-a spus râzând, de parcă n-ar fi fost decât niște mărunțișuri fără importanță.
A doua zi, joi, ne-am petrecut-o împreună în prima jumătate: la pensiunea unde stătea, pe drum spre Brașov, pe peron, unde ne-am complimentat pentru alegerea încălțărilor, și în tren, unde ea ne-a zis: „Noi ne cunoaștem, eu așa simt.“ Poate că unii oameni se regăsesc, nu se găsesc, i-am spus și eu. Am stabilit că ne vedem la București și i-a spus lui Narcis că vrea să așeze într-un poem de-al ei replica lui „culoarea părului meu e doar o amintire“. Se amuzau amândoi că au părul alb. De fapt, era la amândoi o splendidă cochetărie.
Botinele ei erau fine, lungi și negre. Arareori am văzut ceva mai armonios între om și botina lui. Da, eu mă uit fără să vreau la lucrurile astea. Și omul mi se povestește și în felul ăsta, chiar de n-ar spune o vorbă. Apoi, am coborât din tren, ne-am dus la fereastră și i-am făcut cu mâna, iar trenul a plecat spre București. Eu, mai mult moartă decât vie, de frig, am intrat într-un magazin mare, de lângă gară, să iau ceva pentru cei de-acasă, că nu vii cu mâna goală din călătorie. Era cald în magazin, am stat ceva, adică am alergat ceva, că eu nu știu să mă plimb și poate de-aia mă obosesc groaznic magazinele. I-am găsit Radei niște bascheți mișto și, trecând pe lângă ei, am văzut niște botine ciudate. Frumoase și ciudate și teribil de ieftine, c-aveau prețul scris mare, cu galben. Am întrebat care-i explicația, iar una dintre doamne mi-a spus că-s 41 și nu le ia nimeni, deși sunt de piele, ba chiar căptușite cu piele. A, bun. Eu sunt 41. Le-am probat, m-am asigurat că nu mă descalță nimeni la casă, m-am oferit să mă urc pe tejghea, să le scaneze, dar au zis că e-n regulă, se scanează cutia. Erau acolo trei perechi, două 41 și una 38. Explicația cu numărul prea mare am înțeles-o, dar 38 e un număr normal. „Ei, sunt mai ciudate, doamnă, astea trei ne-au venit, nu le-a vrut nimeni, le-am redus și noi cât am putut, dar tot degeaba.“. I-am spus unei frumoase despre ele când m-am întors la Cristian și sper c-a apucat să și le cumpere și să prindă și trenul, că urma să plece și ea la București. Nu-s frumoase, nici urâte, nu sunt fine ca ale Norei, dar seamănă cu mine. Și mi-au salvat de frig tot timpul cât am stat la Cristian. Poză le-am făcut fiindcă m-am gândit că i le iau Petronelei, dacă-i plac. Ea a zis că-i plac, dar nu sunt genul ei. Și mie mi se-ntâmplă așa. Nu tot ce ne place ni se și potrivește.
Și cum a fost la Cristian? Minunat a fost, de fapt, încă este, mâine se termină festivalul. Teatru, carte, muzică, film, OAMENI. Un festival de arte într-un sat de lângă Brașov. C’Art Fest a avut un program excepțional, cu invitați excepționali, dar nimic nu ar fi fost posibil fără gazdele excepționale. Pentru mine, nu e nimic nou în faptul că oamenii fac diferența. Aseară, Horațiu Mălăele a jucat de două ori „Sunt un orb“ fiindcă nu au încăput în sală toți spectatorii. Protagonistul și regizorul filmului „Doar cu buletinul la Paris“ au fost primiți cu ovații de public. Iar la discuțiile de după, oamenii i-au rugat să mai vină, le-au spus că e nevoie de artiști, de artă, în toată țara, că nu doar Bucureștii și orașele mari sunt locuite cu oameni iubitori de cultură, ci și orașele și satele României. Iar Cristian este exemplul cel mai bun. La lansarea mea, a venit o doamnă care-mi citise primele două cărți, iar acum o voia pe a treia. O doamnă din sat. Și atâția alți oameni pe care îi vedeam pentru prima dată. Bucurie este festivalul ăsta, bucuria artei și-a întâlnirii dintre oameni.
C-o seară înainte de plecare, ne era așa de frig, c-am dansat pe lemnul ăla dulce care ținea loc de covor roșu, în fața cortului cafenelei festivalului. Dar n-a fost suficient. Am luat și două guri mărunte din țuica de Hobița pe care mi-a pus-o-n față Florin Coșuleț. Țuică de dușumea am botezat-o, c-avea gustul și culoarea butoiului în care trăia. Ieri, când am plecat, am luat cu noi frumusețea aia în care am trăit trei zile, toți oamenii de-acolo. Dar și ei, și frumusețea au rămas întregi la Cristian.
