Bach, ‘re-ați ai dracu’!

Era vară spre toamnă și era petrecere. La noi, în anii ăia, anii 80, în vacanțe, când ne strângeam toți la țară, petreceri erau de cel puțin cinci ori pe săptămână. Le făceam numai în curte, negociam mereu cu bunicii sau cu părinții, ne primeau alternativ, dar nu le venea rândul așa de des fiindcă eram patruzeci în gașcă.

La petrecerea asta despre care vă povestesc eram toți, în păr, în curte la nea Costel de la farmacie, un tip fin, foarte fin, cu un umor dement, cu o cultură literară, filosofică și muzicală fabuloasă. Bineînțeles, ca pe orice om sănătos la cap și la suflet, cultura asta nu-l împiedica să stea la povești cu noi, adolescenți iubitori de dans și râs, ba chiar dimpotrivă. Fetele lui ne invitaseră și se-anunța o petrecere foarte mișto. Și chiar așa a fost, mai ales că nea Costel a stat cu noi multișor după miezul nopții. Apoi, ne-a lăsat cu ale noastre și s-a dus la culcare.

Pe la patru dimineața, nu cântaseră încă nici cocoșii, ne-a ajuns, parcă la un semn, pe toți oboseala. Și ne-am întins, fiecare pe unde-a găsit. Eu stăteam pe un fotoliu de răchită, Lulu era-nfășurat într-un preș și dormea pe pragul ușii de la bucătăria de vară, cineva luase-n brațe un picior de masă. Obăr, prietenul nostru blond ca un suedez, care avea cele mai bătătorite mâini pe care le-am văzut vreodată, săpa mult, își ajuta părinții și la grajd, nu doar la câmp, iubea dansul și ne-nvăța pe toți figuri spectaculoase de rap, s-a dus în casa gazdelor pe furiș, a luat pick-upul, l-a tras până pe fereastră, l-a proptit bine de pervaz, a luat un vinil cu Bach, l-a pus și i-a dat drumul. Concertele brandenburgice.

Ne-am trezit toți ca electrocutați, am sărit direct în picioare, în poziție de drepți, buimaci și speriați, neștiind ce e cu noi și de unde vine muzica aia. Obăr, sprijinit de zid, ținând cu o mână pick-upul, să nu se răstoarne, s-a uitat zeiește la noi și-a strigat: „Bach, bă, ‘re-ați ai dracu’, dă inculți!“.