Limbul dintre pro și contra

Eu sunt împotriva avortului. Eu cred că este un drept cetățenesc. Cum, tot eu cred și una, și alta?! Se bat cap în cap chestiile astea. Ei, nu chiar, se bat cap în suflet, că astea nu-s totuna.

Am crezut întotdeauna că avortul este o crimă cu premeditare. Ce crimă, soro? Sunt acolo două celule care se unesc. Da, și eu am fost cândva celula mamei unită cu celula tatei. Și tu. Ei, un embrion, ce mare lucru? Da, și eu am fost cândva un embrion. Și tu. Toți venim din două celule care-au fost lăsate vii de mamele noastre, s-au făcut embrion, apoi făt, apoi copil, adică om.

Aceasta este credința mea. Asta era de dinaintea morții primului meu copil, „sarcină oprită în evoluție“, medical vorbind. „Doamnă, la mamifere, 38% dintre primele sarcini se pierd“, mi-a spus încurajator un medic, unul dintre foarte mulții medici pe care i-am căutat timp de doi ani după moartea primului meu copil. I-am căutat ca să știu dacă e ceva în neregulă cu mine, dacă am șanse să nasc un copil sau n-am. Mamiferic, aveam toate șansele, n-aveam nimic. Așa ziceau ei, numai că n-au căutat bine. Odată, într-o anticameră de medic, am întâlnit o doamnă care pierduse treizeci de sarcini și venise acolo pentru că spera că pe una o va păstra și că va naște. După întâlnirea cu ea, mi-am spus că nu, nu, în niciun caz n-o să fac asta, nu-mi revenisem nici după prima și, într-un fel, nu mi-am revenit nici azi. Îl mai visez încă pe băiatul meu nenăscut. Câteodată vorbim, drept e că mai mult el, altă dată doar mă privește. Nu-mi amintesc niciodată când mă trezesc ce mi-a spus. De câteva ori, puține, mi-a cântat în vis, dar n-am găsit ceva care să semene cu cântecul lui niciodată pe-aici.

Jan van Eyck, Soții Arnolfini, 1434, National Gallery, Londra

M-am gândit că dacă verdictul o să fie că nu pot face copii, adică nu pot duce o sarcină până la capăt, atunci nu fac încercări pe oameni, nu fac experimente pe oameni, nu sunt Mengele. Dar rezultatul a doi ani de căutări a fost că am toate șansele să nasc. Am rămas însărcinată și a fost bine în prima lună. Am făcut tot ce mi-au spus doi medici care aveau grijă de noi: un ginecolog și un specialist în sănătatea reproducerii. Era bine. Cât puteam, alungam gândurile negre, dar nu puteam mereu. În luna a treia, într-o noapte, pe la două, metroragie. Am văzut iar moartea cu ochii. Și nu moartea mea. Data trecută trebuise ca doi doctori să-mi spună că băiatul meu mort, dacă nu-i las să-l scoată din mine, mă va omorî și pe mine pentru că voi face septicemie. Eu plângeam și spuneam că nu fac avort, că nu omor. „Dar e mort, e deja mort, vă rugăm să ne credeți, nu vă putem lăsa să mergeți acasă. Copilul e mort de cel puțin două săptămâni, sunteți într-un mare pericol.“ Fiecare dintre ei și-a dat cuvântul de onoare că nu ucide și că nu mă face nici pe mine o ucigașă. În timpul operației, am cerut să văd. Greu l-am convins pe medic, însă mi-a arătat o bucată de țesut necrozat, explicându-mi de ce acel țesut nu are cum să fie viu. Da, a fost un coșmar, un coșmar care, din când în când, revine. Fiecare dintre noi le are pe-ale lui.

Acum, a doua oară, părea la fel. Și acest copil pleca. Am chemat salvarea, a venit, la spital nu mi-au făcut nimic altceva decât un amestec litic, m-au lăsat până dimineața, când venea medicul meu. Eu am deznădăjduit toată noaptea și m-am rugat continuu. Da, nu credeam, recunosc. Nu credeam, dar mă rugam să cred. Dimineața a venit cu vești aproximative. Dezlipire de placentă. Să stau acasă, doar în pat, să nu fac absolut nimic. A, ba da: o dată pe săptămână, o injecție. Și neapărat să nu mă enervez și să nu mă supăr. M-am dus acasă, am stat, m-am rugat, nu am crezut nici atunci, m-am rugat iar să cred. Au trecut două săptămâni. Începusem să nădăjduiesc. Apoi, de dimineață, altă metroragie, altă salvare, același spital, altă ecografie. „Sunt șanse foarte mici, s-a dezlipit și mai rău. Practic, se ține într-o ață. Numai Dumnezeu… “ M-am dus acasă, tot cu Dumnezeu. Și mai tare nu am crezut, și mai mult m-am rugat. Nu în genunchi, nu aveam voie, trebuia să stau în pat. Și am început să vorbesc cu copilul și cu casa lui, care era placenta. Și-l rugam pe copil să stea acasă, că are o căsuță frumoasă și caldă, iar în ea e o cadă mare unde poate să se bălăcească și ziua, și noaptea. Uneori, mă duceam și eu în casa copilului, așa aveam impresia, că intru în mine și dau de o casă, iar în casă e o piscină unde înoată mereu un copil.

Și așa am trăit în lunile următoare tot timpul. Am avut mult greu peste greul ăsta: moartea bunicului meu, primul meu părinte, o gravă enterocolită, un blocaj în lift – atunci m-am vindecat de claustrofobie –, 11 septembrie 2001 – da, nu eram la New York, dar eram o gravidă-n șapte luni îngrozită că ăla e sfârșitul. În rest, am fost cuminte: mi-am făcut injecția până când statusul de iminență de avort s-a transformat în cel de iminență de naștere prematură. Dar asta e povestea mea, e durerea mea. Sigur că mi-a schimbat viața. Însă eu am crezut mereu că avortul este ucidere. Mă refer la avortul „la cerere“. Pentru că există avort terapeutic, dacă nu se face, viața femeii este în pericol sau fătul este grav afectat de un tratament teratogen ori de altceva, există pierderi de sarcină.

Sunt pe un tăiș, așa trăiesc. Tăișul care mă ține mereu în picioare și niciodată în armonie cu credința mea. Eu cred în educație, în sănătatea reproducerii, în astea cred. În contracepție. În educația contraceptivă. În educația de viață privată, în educația civică. Dar să nu divaghez. Biserica mea spune nu contracepției, Biserica mea spune să fie oamenii abstinenți până la căsătorie. Dar lumea nu trăiește așa. Adică poate trăiește un procent de 3-4 la sută. Statul în care trăiesc eu e un stat laic. Respectă drepturile cetățeanului. Unii cetățeni numesc sarcinile nedorite „accidente“. Sunt credințele lor, perspectivele lor. Eu vreau să fiu un cetățean respectat în țara mea și lupt pentru drepturi civice, lupt, ies și în stradă, mă exprim public, pentru drepturile tuturor cetățenilor. Nu cred în avort, dar cred că cetățenii țării mele au dreptul să creadă. E un drept cetățenesc, știu foarte bine asta. Cine consideră avortul o crimă nu îl va face, chiar dacă legea îi permite. Cine îl consideră sinonim extracției unui molar de minte îl va face, chiar dacă ar fi interzis de lege. Va adăuga pericolului de moarte pe care îl presupune această intervenție chirurgicală și pericolul clandestinității, deci, al pierderii libertății. Eu îmi rezerv dreptul de a spune că avortul este crimă cu premeditare, dar și dreptul de a lupta pentru libertatea cetățenilor țării mele de a decide singuri ce cred în legătură cu avortul și cum se raportează practic la el.

Stau mai departe pe tăișul meu și uneori mi-e frig, alteori mi-e ceață. E limbul meu în care, câteodată, atât de rar, cineva de departe, de prea departe sau cine știe dacă nu cumva nu chiar așa departe?, îmi cântă. L-ar fi chemat Nestor.