Ana Barton
  • Căprării
    • Epicderma
    • Drumult
    • De la Ana la caiafe
    • Viituri de scriituri
    • Samizdat
    • Ospecioi
    • Copilege
  • Parcă eu știu cine sunt…
Ana Barton
Reading now
van-eyck

Limbul dintre pro și contra

Sep 24, 2016
botina

… și o botină, dar nu prea fină

Sep 17, 2016
14352011_1206066642790885_7643099378670560499_o

În filmul ăsta, cine nu sunt încă sigur o să fiu

Sep 14, 2016
14315541_1208464389217777_393670145_o

Mi-ar plăcea să fiu o vază într-un film de Cristi Puiu

Sep 06, 2016
Două fete

Prietenia e un om care nu îmbătrânește

Sep 04, 2016
Ion Gavrilă

Profesorul: „Rostul meu e să aflăm cine ești tu“

Aug 31, 2016
Limba română

Pe vârful limbii…

Load more

Limbul dintre pro și contra

Opinie de Ana Barton / 6 octombrie 2016
next
Use ← → keys to navigate
  • A+ A-

Eu sunt împotriva avortului. Eu cred că este un drept cetățenesc. Cum, tot eu cred și una, și alta?! Se bat cap în cap chestiile astea. Ei, nu chiar, se bat cap în suflet, că astea nu-s totuna.

Am crezut întotdeauna că avortul este o crimă cu premeditare. Ce crimă, soro? Sunt acolo două celule care se unesc. Da, și eu am fost cândva celula mamei unită cu celula tatei. Și tu. Ei, un embrion, ce mare lucru? Da, și eu am fost cândva un embrion. Și tu. Toți venim din două celule care-au fost lăsate vii de mamele noastre, s-au făcut embrion, apoi făt, apoi copil, adică om.

Aceasta este credința mea. Asta era de dinaintea morții primului meu copil, „sarcină oprită în evoluție“, medical vorbind. „Doamnă, la mamifere, 38% dintre primele sarcini se pierd“, mi-a spus încurajator un medic, unul dintre foarte mulții medici pe care i-am căutat timp de doi ani după moartea primului meu copil. I-am căutat ca să știu dacă e ceva în neregulă cu mine, dacă am șanse să nasc un copil sau n-am. Mamiferic, aveam toate șansele, n-aveam nimic. Așa ziceau ei, numai că n-au căutat bine. Odată, într-o anticameră de medic, am întâlnit o doamnă care pierduse treizeci de sarcini și venise acolo pentru că spera că pe una o va păstra și că va naște. După întâlnirea cu ea, mi-am spus că nu, nu, în niciun caz n-o să fac asta, nu-mi revenisem nici după prima și, într-un fel, nu mi-am revenit nici azi. Îl mai visez încă pe băiatul meu nenăscut. Câteodată vorbim, drept e că mai mult el, altă dată doar mă privește. Nu-mi amintesc niciodată când mă trezesc ce mi-a spus. De câteva ori, puține, mi-a cântat în vis, dar n-am găsit ceva care să semene cu cântecul lui niciodată pe-aici.

van-eyck

Jan van Eyck, Soții Arnolfini, 1434, National Gallery, Londra

M-am gândit că dacă verdictul o să fie că nu pot face copii, adică nu pot duce o sarcină până la capăt, atunci nu fac încercări pe oameni, nu fac experimente pe oameni, nu sunt Mengele. Dar rezultatul a doi ani de căutări a fost că am toate șansele să nasc. Am rămas însărcinată și a fost bine în prima lună. Am făcut tot ce mi-au spus doi medici care aveau grijă de noi: un ginecolog și un specialist în sănătatea reproducerii. Era bine. Cât puteam, alungam gândurile negre, dar nu puteam mereu. În luna a treia, într-o noapte, pe la două, metroragie. Am văzut iar moartea cu ochii. Și nu moartea mea. Data trecută trebuise ca doi doctori să-mi spună că băiatul meu mort, dacă nu-i las să-l scoată din mine, mă va omorî și pe mine pentru că voi face septicemie. Eu plângeam și spuneam că nu fac avort, că nu omor. „Dar e mort, e deja mort, vă rugăm să ne credeți, nu vă putem lăsa să mergeți acasă. Copilul e mort de cel puțin două săptămâni, sunteți într-un mare pericol.“ Fiecare dintre ei și-a dat cuvântul de onoare că nu ucide și că nu mă face nici pe mine o ucigașă. În timpul operației, am cerut să văd. Greu l-am convins pe medic, însă mi-a arătat o bucată de țesut necrozat, explicându-mi de ce acel țesut nu are cum să fie viu. Da, a fost un coșmar, un coșmar care, din când în când, revine. Fiecare dintre noi le are pe-ale lui.

Acum, a doua oară, părea la fel. Și acest copil pleca. Am chemat salvarea, a venit, la spital nu mi-au făcut nimic altceva decât un amestec litic, m-au lăsat până dimineața, când venea medicul meu. Eu am deznădăjduit toată noaptea și m-am rugat continuu. Da, nu credeam, recunosc. Nu credeam, dar mă rugam să cred. Dimineața a venit cu vești aproximative. Dezlipire de placentă. Să stau acasă, doar în pat, să nu fac absolut nimic. A, ba da: o dată pe săptămână, o injecție. Și neapărat să nu mă enervez și să nu mă supăr. M-am dus acasă, am stat, m-am rugat, nu am crezut nici atunci, m-am rugat iar să cred. Au trecut două săptămâni. Începusem să nădăjduiesc. Apoi, de dimineață, altă metroragie, altă salvare, același spital, altă ecografie. „Sunt șanse foarte mici, s-a dezlipit și mai rău. Practic, se ține într-o ață. Numai Dumnezeu… “ M-am dus acasă, tot cu Dumnezeu. Și mai tare nu am crezut, și mai mult m-am rugat. Nu în genunchi, nu aveam voie, trebuia să stau în pat. Și am început să vorbesc cu copilul și cu casa lui, care era placenta. Și-l rugam pe copil să stea acasă, că are o căsuță frumoasă și caldă, iar în ea e o cadă mare unde poate să se bălăcească și ziua, și noaptea. Uneori, mă duceam și eu în casa copilului, așa aveam impresia, că intru în mine și dau de o casă, iar în casă e o piscină unde înoată mereu un copil.

Și așa am trăit în lunile următoare tot timpul. Am avut mult greu peste greul ăsta: moartea bunicului meu, primul meu părinte, o gravă enterocolită, un blocaj în lift – atunci m-am vindecat de claustrofobie –, 11 septembrie 2001 – da, nu eram la New York, dar eram o gravidă-n șapte luni îngrozită că ăla e sfârșitul. În rest, am fost cuminte: mi-am făcut injecția până când statusul de iminență de avort s-a transformat în cel de iminență de naștere prematură. Dar asta e povestea mea, e durerea mea. Sigur că mi-a schimbat viața. Însă eu am crezut mereu că avortul este ucidere. Mă refer la avortul „la cerere“. Pentru că există avort terapeutic, dacă nu se face, viața femeii este în pericol sau fătul este grav afectat de un tratament teratogen ori de altceva, există pierderi de sarcină.

Sunt pe un tăiș, așa trăiesc. Tăișul care mă ține mereu în picioare și niciodată în armonie cu credința mea. Eu cred în educație, în sănătatea reproducerii, în astea cred. În contracepție. În educația contraceptivă. În educația de viață privată, în educația civică. Dar să nu divaghez. Biserica mea spune nu contracepției, Biserica mea spune să fie oamenii abstinenți până la căsătorie. Dar lumea nu trăiește așa. Adică poate trăiește un procent de 3-4 la sută. Statul în care trăiesc eu e un stat laic. Respectă drepturile cetățeanului. Unii cetățeni numesc sarcinile nedorite „accidente“. Sunt credințele lor, perspectivele lor. Eu vreau să fiu un cetățean respectat în țara mea și lupt pentru drepturi civice, lupt, ies și în stradă, mă exprim public, pentru drepturile tuturor cetățenilor. Nu cred în avort, dar cred că cetățenii țării mele au dreptul să creadă. E un drept cetățenesc, știu foarte bine asta. Cine consideră avortul o crimă nu îl va face, chiar dacă legea îi permite. Cine îl consideră sinonim extracției unui molar de minte îl va face, chiar dacă ar fi interzis de lege. Va adăuga pericolului de moarte pe care îl presupune această intervenție chirurgicală și pericolul clandestinității, deci, al pierderii libertății. Eu îmi rezerv dreptul de a spune că avortul este crimă cu premeditare, dar și dreptul de a lupta pentru libertatea cetățenilor țării mele de a decide singuri ce cred în legătură cu avortul și cum se raportează practic la el.

Stau mai departe pe tăișul meu și uneori mi-e frig, alteori mi-e ceață. E limbul meu în care, câteodată, atât de rar, cineva de departe, de prea departe sau cine știe dacă nu cumva nu chiar așa departe?, îmi cântă. L-ar fi chemat Nestor.

Alte creierisme:

  • Vidange moi, mon amour!Vidange moi, mon amour!
  • Răul nostru cel de toate zileleRăul nostru cel de toate zilele
  • Moartea nu are preferințe sexualeMoartea nu are preferințe sexuale
  • După douăzeci de aniDupă douăzeci de ani
  • Ce ţi-e şi cu tehnologia asta… Ce ţi-e şi cu tehnologia asta…
Facebook0
Twitter0
Google+0
LinkedIn0
Pinterest0
Tags: avort, barbat, contra, copil, drepturi, embrion, femeie, moarte, pro, sarcina, societate, viata

2 comentarii

  1. Claudia / 6 octombrie 2016

    E destul de greu sa ma pronunt asupra subiectului.Eu cred in dreptul de a alege ce ti se potriveste mai bine la un anumit moment din viata ta.Eu m-am trezit insarcinata la 46 de ani desi aveam sterilet.Si ma protejez cu sterilet de 18 ani (nu acelasi,ultimul cel cu care mi s-a intimplat il aveam doar de un an si jumatate ).N-a fost o situatie placuta dar pentru mine la anii mei si cu doi copii mari 24 si 22 de ani ,mi s-a parut unica si singura alternativa. Nu mi-a fost usor nici fizic nici psihic,dar nu consider ca am facut o crima. Am norocul de-a fi in pace cu alegerea mea si norocul de-a fi fost sustinuta de sot si copii. Si culmea este ca doctorita mi-a spus ca n-am idee cat de multe femei la premenopauza recurg la asta.Eu credeam ca sunt protejata de o sarcina nedorita, dar n-a fost sa fie chiar asa.Si se pare ca se intimpla mai des decât credeam. Cica singurul mijloc de contraceptie 100% sigur e abstinenta. Dar pentru asta nu sunt inca pregatita..Asa ca, chiar daca nu m-as fi vazut vreodata facand asa ceva…am facut-o totusi. Si nu-mi pare rau..ma apropiu mai mult de vârsta de-a fi bunica nu mamica. Dar si asta…e pentru mine.Sunt sigura ca sunt multe femei care isi doresc copii si i-ar face la orice vârsta. Nu stim inca ce parere au copiii despre parinti mai in vârsta, dar asta e o alta poveste. ..

    Reply
  2. junghiul / 6 octombrie 2016

    mamifeeric!

    Reply

Spune-te aici: Anulează răspuns

COMANDĂ ONLINE










Articole recente

  • Bucurări
  • Tanti
  • „Am ostenit să trudesc pentru a nu visa”
  • Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Mihnea Boștină: „Mintea cea de pe urmă are memoria scurtă”

Categorii

  • Arte
  • Copilege
  • De la Ana la caiafe
  • Dialogos
  • Drumult
  • Epicderma
  • Fara categorie
  • Gânduri în picioare
  • Opinie
  • Ospecioi
  • Risipite
  • Samizdat
  • Viituri de scriituri

Comentarii recente

  • Primele trei litere în Cizmuliţe cu usturoi
  • Elena în Bucurări
  • bConnected în Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Diana în Lăsați copiii să se spună, fraților
  • Elena în Tanti

Blogroll

  • acestblogdenervi
  • Casa jurnalistului
  • Catchy
  • Chinezu'
  • Dan Alexe
  • Deepseastories
  • Iulicika's Blog
  • Lorena Lupu
  • Marilena Guduleasa
  • Mircea Goia
  • Oraşul din palmă
  • Pistolul cu buline

Arhivă

  • decembrie 2020 (1)
  • august 2020 (1)
  • mai 2020 (2)
  • martie 2020 (1)
  • decembrie 2019 (3)
  • octombrie 2019 (1)
  • august 2019 (1)
  • iulie 2019 (1)
  • iunie 2019 (3)
  • martie 2019 (1)
  • februarie 2019 (1)
  • ianuarie 2019 (2)
  • decembrie 2018 (3)
  • noiembrie 2018 (2)
  • octombrie 2018 (2)
  • septembrie 2018 (3)
  • august 2018 (2)
  • iulie 2018 (3)
  • iunie 2018 (3)
  • mai 2018 (1)
  • aprilie 2018 (1)
  • martie 2018 (4)
  • februarie 2018 (8)
  • ianuarie 2018 (6)
  • decembrie 2017 (8)
  • noiembrie 2017 (2)
  • octombrie 2017 (4)
  • septembrie 2017 (7)
  • august 2017 (6)
  • iulie 2017 (1)
  • iunie 2017 (7)
  • mai 2017 (9)
  • aprilie 2017 (10)
  • martie 2017 (4)
  • februarie 2017 (6)
  • ianuarie 2017 (8)
  • decembrie 2016 (5)
  • noiembrie 2016 (3)
  • octombrie 2016 (5)
  • septembrie 2016 (5)
  • august 2016 (10)
  • iulie 2016 (6)
  • iunie 2016 (8)
  • mai 2016 (9)
  • aprilie 2016 (10)
  • martie 2016 (11)
  • februarie 2016 (8)
  • ianuarie 2016 (13)
  • decembrie 2015 (7)
  • noiembrie 2015 (10)
  • octombrie 2015 (12)
  • septembrie 2015 (13)
  • august 2015 (11)
  • iulie 2015 (12)
  • iunie 2015 (12)
  • mai 2015 (10)
  • aprilie 2015 (12)
  • martie 2015 (21)
  • februarie 2015 (15)
  • ianuarie 2015 (20)
  • decembrie 2014 (18)
  • noiembrie 2014 (11)
  • octombrie 2014 (11)
  • septembrie 2014 (14)
  • august 2014 (18)
  • iulie 2014 (10)
  • iunie 2014 (16)
  • mai 2014 (24)
  • aprilie 2014 (29)
  • martie 2014 (7)
  • decembrie 2013 (4)

Etichete

ajutor barbat barbati bucurie bunica carte casatorie casă copii copil copilarie dragoste drum durere educatie familie femei femeie film frumusete istorie literatura lumina mama moarte oameni om parinti politica poveste prietenie profesori relatie relatii Romania scoala societate Spectacol speranta suferinta suflet tata teatru viata viitor
Copyright © 2021 by Ana Barton.