În filmul ăsta, cine nu sunt încă sigur o să fiu

E vorba despre Sieranevada, filmul care te conține. „Păi, n-ai mai scris o dată, femeie, despre filmul ăsta?“, veți spune. Ba da, aici am scris, chiar aici. Dar n-am zis mai nimic despre actori și am rămas cu un rest, un fel de vinovăție, pentru că ei, absolut toți, sunt strălucitori și sunt convinsă că așa au și fost aleși: pentru cum este fiecare și ce reușesc ei să fie împreună. Fiindcă acesta este un film despre „împreună“, un film în care oamenii sunt tot timpul unii lângă alții, dar niciodată unii cu alții, niciodată împreună. Alături continuu, însă fără a se întâlni vreodată. Poate părea paradoxal, însă pentru ca personajele să nu fie deloc împreună timp de trei ore, cât durează filmul, e absolut necesar ca actorii să fie. Iar ei știu magistral să fie.

Mimi Brănescu îl joacă pe Lary, un bărbat excedat de tot, de toți și, cel mai mult, de sine. Lary ar fi fost un tip mișto, cu puseuri de fericire chiar, dacă nu s-ar fi lăsat curs și scurs de propria lui viață. Pe Lary îți vine să te duci să-l scoți din film, să-l bandajezi, să-l legeni, să-l mângâi, să-l salvezi. Eu sunt Lary, bună, Lary!

Laura, Cătălina Moga, e nevasta lui Lary. Și ea ar fi fost o tipă mișto, dacă ar fi crezut măcar o secundă că poate fi, că merită să fie. Dar nu și-a dat nicio șansă, iar, dacă nu ea, atunci cine? A ajuns o femeie frumos uscată pe interior, cu fațadă superbă. Ea crede, știe, face (tot felul de tâmpenii), e complet inadecvată oricărui context, o ființă cinică, nu mai simte nimic, nu se simte nici pe sine. Și pe ea îți vine s-o mântuiești de-acolo. Eu sunt Laura, bună, Laura!

Judith State e Sandra. O femeie care are un copil mic. Se duce la sală, să arate bine. E regalistă. E femeia cu decizia. E aspră, e labilă, e nefericită, deși, aparent, are toate datele să fie fericită. Nu încape în lume, iar lumea nu încape în ea. E nevasta lui Gabi, Rolando Matsangos, un medic tânăr, un om cu clare urme de viață în el, deși serios alterată. Un cuplu proaspăt, aflat într-o complicată stare de nefericire, o minciună pe picioare. Eu sunt Sandra, eu sunt Gabi, bună, Sandra, bună, Gabi!

Ilona Brezoianu e Cami, tânăra speriată de viață, de familie, de societate. Inconștientă, bună, un pic pierdută. Eu sunt Cami, bună, Cami!

Sebi, Marin Grigore, știe totul de pe net. Are acolo bibliografie pentru toată viața. Netul e și Biblie, și bibliografie. Tot el e mortul reconstruit dintr-un costum nou, perfect pentru mort, complet străin pentru Sebi. Pomană. E părăsit, s-a părăsit, e flasc, nu vrea nimic, nu-și poate nimicul. Simona, Simona Ghiță, îi potrivește costumul pe măsura lui, îi dă un sens lui Sebi, îl face să fie cineva, îl învie. Aceeași Simona, personajul care pe mine m-a tulburat cel mai tare, personajul atât de verosimil c-ai crede că e un înger pogorât sau poate un spectru. Pare o prostie ce spun, așa-i? Ce, am văzut eu îngeri? Nu, n-am văzut, mulțumesc lui Dumnezeu că am încă mințile cu mine, dar oameni-îngeri am văzut. Eu sunt Sebi, eu sunt Simona. Bună, Sebi, bună, Simona!

Nușa, Dana Dogaru, e văduva. Le face pe toate cum spune tradiția populară. Nimeni nu are voie să se abată un milimetru de la scenariul ei de parastas. Dar ea găsește cum să și râdă, să și aline, așa, printre așteptări și cădelnițe. Din cauza fixismului ei cu respectarea momentelor unei zile de pomenire, am plecat de la film cu o foame dureroasă, chiar dacă actorii au apucat, la final, să mănânce câte ceva. Ofelia (Ana Ciontea) și Toni (Sorin Medeleni) sunt cuplul clasic cu mulți ani de căsnicie în spate. Da, în spatele fiecăruia, cocoșându-l pe fiecare. Eu nu sunt Nușa, bună, Nușa! Eu sunt Ofelia, eu sunt Toni, bună, Ofelia, bună, Toni!

Domnul și doamna Popescu (Marian Rîlea și Ioana Crăciunescu) sunt cumsecădenia măritată cu apatia, în ordinea asta. Împreună sunt resemnarea însăși. Eu sunt domnul Popescu, sunt doamna Popescu. Bine-ați venit în grupul nostru de terapie, doamnă și domnule!

Tatiana Iekel este Evelina, un personaj atât de viu, că-i simți parfumul și moliciunea căciulii de blană naturală. Ea crede într-o doctrină, în „faptele“ acelei doctrine, și crede cu fervoare. Eu sunt Evelina, bună, Evelina!

Relu, Bogdan Dumitrache, încearcă să fie, se încearcă, se adaptează, pierde, se pierde, pășește, se întoarce, doare, îl doare, nu știe să se vindece, nu știe că are ce să vindece. Eu sunt Relu, bună, Relu!

Valer Dellakeza e mult-așteptatul preot, cu o teorie abracadabrantă a Parusiei. Cântă minunat, cădește corect, face ce trebuie, mult timp după când ar fi trebuit. Timpul lui nu e și timpul restului lumii. Eu sunt preotul, bine-ai venit, părinte!

Mihăiță e Andi Vasluianu. Suduie mai repede și mai divers chiar și decât mine, ceea ce, asta e, nu prea des am întâlnit. Bine-am venit, nu?

Sunt și femeia însărcinată, și copilul foarte mic, și fetița de școală, și adolescenta plecată în vacanță, și vecinii, și oamenii de pe stradă, și diaconul, și semafoarele, sunt strada însăși, sarmaua din farfurie, cu mămăligă, normal, toate țigările, aprinse sau nu, chiștoacele lor, mașinile, acele cu gămălie, vaza, bineînțeles, știu că am mai spus asta, lumina care abia se târâie, întunericul aproximativ și el, simbioza dintre ele, soneria, ușile trântite, lumânările, ața care leagă batistele de ele, patul mamei, în care mi-e acasă, atât de dor mi-era să-mi fie și mie undeva acasă!, sunt tot și aproape toate, iar cine ori ce nu sunt încă sigur, sigur am să fiu cândva.