Nu-i bun sistemul de învățământ de la noi. Nu ne place nici nouă, părinților sau nepărinților, dar să ne numim adulți, însă mai ales nu le place lor, celor care trec acum prin el. Ei se poziționează ferm de partea lui Nu!. Noi oscilăm. Câteodată le dăm dreptate, altă dată le reproșăm că nu fac destul efort. Depinde câtă disponibilitate avem, pe termen lung ori scurt.
Se-ncheie astăzi perioada numită Școala altfel sau Săptămâna altfel. Singura dintr-un an școlar în care acțiunea de predare-primire caracteristică învățământului românesc, bazat exclusiv pe îndesarea copiilor cu informație, cât mai multă, cât mai bine-mpinsă pe gât, nu se manifestă sau n-ar mai trebui să se manifeste.
Copiii merg împreună cu profesorii la muzee, în excursii prin țară, fac la școală concursuri de talent, li se proiectează filme etc. Printre aceste activități m-am numărat și eu. Întâi, la o școală generală. Marți. Pentru că, da, copiii nu prea mai citesc, am fost invitată să le citesc eu câteva povești. Am ales câteva, puține, să nu-i plictisesc, erau copii de clasa a VII-a, și doar povești vesele. Da, am vrut să-i atrag, să-i seduc, recunosc. Nu știu cât am reușit, dar știu sigur că i-am făcut să râdă. Mi-au zis că nu le place să citească, dar le place să le citesc eu și să mai vin la ei. Bine, atunci. O să mai vin. Am stat și la povești după ce-am citit și mi-a fost clar că asta le-a plăcut cel mai mult. Am vorbit despre fenomenul fast-food, în multele lui forme: informație puțină, la botul calului, mâncare proastă, distracție pe display, oboseală, nervozitate, lipsă de concentrare și atenție, toate consecutive autosupunerii față de comandamentul Trăiește repede, consumă tot ce-ți iese-n cale!. La final, împreună cu profesorii lor, oameni foarte mișto, ne-am gândit să mergem pe jos la Mărțișor, într-o zi caldă ce va să vie.
A venit și joiul. La un liceu. Știam că vor fi copii de la a IX-a la a XII-a. Am luat cărțile cu mine, dar n-am citit nimic. N-am mai apucat. Pentru că ne-am luat cu vorba și-au trecut trei ore ca-n povești. Am zis câte ceva și despre scris, literatură, carte. Eram toți în biblioteca liceului, iar mie-mi venea, la final, să urc scările spiralate și să mă-ntind la picioarele cărților. Însă ei au vrut să vorbim despre relații și vocații, despre dragoste, prietenie, carieră. Despre alegeri.
Au fost trei ore în care nimeni n-a spus trebuie. Eram foarte mulți în bibliotecă și toți eram copii. Mă uitam la ei și la profesorul de filosofie – împreună cu el, ei scot o revistă, Hronica –, vedeam că nu văd diferențele dintre noi, adulții, și ei.
Am șezut acum o lună și ceva pentru vreo două ore de vorbă cu doamna profesor Mihaela Miroiu, care mi-a spus că una dintre marile noastre probleme în învățământ este că nu există educație pentru viață privată. Și eu cred asta, nu m-am îndoit. Însă am văzut, marți și joi, că este nevoie ca de aer de ea în școală. Așa cum este sine qua non și educația pentru carieră.
Părinții fac alegerile în locul lor. În clasa a VIII-a, pentru liceu, părinții decid într-o proporție covârșitoare. Dar și într-a XII-a lucrurile stau destul de la fel. Pentru că nimeni nu-i consideră capabili să aleagă, ci-i credem niște amețiți care n-au habar de nimic. Dar să faci alegeri e o știință. E un lucru care se învață. Nu așa cum l-am învățat noi, pe propria carne, făcând ocolișuri de ani și zeci de ani, ca să aflăm ce anume am putea face bine, cel mai bine, ba chiar și cu bucurie, în viață.
Ei ajung la liceu pentru că așa trebuie, adesea n-au nicio treabă cu profilul unde se trezesc, iar școala devine o corvoadă și mai mare, apoi se trezesc bacalaureați. Oameni în fața unui câmp nearat, necultivat, prin care sunt obligați să-și facă o cărare. Și, evident, sunt complet nepregătiți pentru toate astea pentru că sistemul nu știe decât să-i îndoape cu informație. Cei mai mulți termină școala fără să afle despre ei înșiși ce le place și ce-i reprezintă, la ce sunt cu adevărat foarte buni. Sau ar putea ajunge foarte buni.
Societatea. Nu e un lucru, e o formă de viață. Suntem noi toți, deodată, respirând la unison ori unii în răspărul altora. Azi, societatea arată, se simte și se poartă așa pentru că nu ne-a învățat nimeni la școală despre ea decât teorii. Ne e greu în ea, așa-i? Mai greu o să le fie lor pentru că ei sunt și mai degringolați decât noi. Și ei sunt o societate. Aia care ne va numi pe noi moși decrepiți.
Nu ne amestecăm în politică, ne e silă, nu avem cum să schimbăm sistemul, așadar. Bine. Dar ce-ar fi dacă am merge la școală, la câte o oră de dirigenție, și-am vorbi cu ei? Așa, ca oamenii, fără aere didactice. S-ar bucura și ei, și profesorii. Să mergem și să le spunem cum ne-a fost și cum ne este nouă, cum ne-am descurcat cu propriile alegeri. Cum suntem mulțumiți ori tarați de alegerile pe care le-am făcut și câte dintre ele chiar au fost în cunoștință de cauze.
Despre dragoste și carieră au vrut să știe cel mai mult. Ce-ar fi să mergem noi la ei, părinți sau nepărinți, și să le povestim cum e să fii iubit(ă), doctor, avocat, om de vânzări, manager, artist, florar, frământător de aluat la gogoșerie sau la pizzerie? Să le spunem cum este, practic, profesia pe care o facem, de ce neajunsuri ne lovim, care ne sunt satisfacțiile.
Spunem despre ei că sunt superficiali și fastfudări. Că nu le place-nvățătura, că nu citesc. Că n-au habar de capetele lor. Dar noi avem, noi care, atunci când începem cruciada asta a disprețului, îi aruncăm efectiv din brațe și-i dăm cu frunțile de caldarâm? Ne lepădăm de ei, și nu de trei ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Cântă, cocoșule, dragostea de oameni.
Adevăr grăit-ai, Cocoană Ana!
(corect și „Adevărat grăitai, Cocoană Ana!” că nu stă nici un grămătic cu șublerul ANA-LIZEI să-mi măsoare scintilațiile sinapselor ruginite ca să vază, academic, dacă gândul mi-o fost la imperfect sau la forma inversă a præfectului-compus. d’oh – yahoo emoticon)
Apăi hai să mai zâc o ’tâmplare ce pare scornită, dar care are corespondent real în trecutul aista de ni se pare nouă, gnosticii de baltă, că-i egzistență reală.
Păi, prin doomiidoi, nuș cum draaqu calc într-un scuipat de șmechir și prinz vro câteva ore la vasmiletca de la Bortilenii de Câmpie – cătunu meu mirobolant.
Apăi, numa mi s-o părut mia că l-am apucat pe Domnul Zeu de un chicior, că de fapt n-an făcut nici un fason, căcu doomilioanepatrusute cât mă plăteau aiștea ca necalificat, nu-mi acopeream nici costul detergentului cu care trebuia să-mi spăl hanțele ca să fiu băiet gigel în fața copchiilor Oaminilor.
În fine, vorbirea multă e sărăciea omulu’ și belșugul pochilor.
Io* cică am întrat profesor de tumbe (adicătelea prof de sport, da nu unul dintr-ăla libidinoș și pedofil ca profu’ de sport de la Jean Monet. Niet! Profiesor de tumbe acătării, dintr-ăla cu self-controlul intact, care nu se îmbujorează nici de-o fi să facă tumbe dinaintea luia însăși Kim Kardashian, în vremile iia de glorie, când ierea o purisancă bunăciune numai bună de MILF-uit. C-acuma arată ca o ORCĂ Latifundiară, mai lată în fund ca hederul unei combine de cereale Claas Dominator).
Bun. Despre ce mamuța draaqulu’ vorbeam?
Despre catedra de sport.
Pe naiba sport. Că n-avea cine să țâie și orele de muzichie și mi le-o împins tot mia și pe alea. Bineînțeles, fără nici un efect asupra salarizării.
Apoi nuș cum se face că se schimbă directorul școalii și rămân în aer vro 8 ore de matimatică. Cine le-o aburcat în cârcă? Obviously tot profu’ de sport necalificatu’. ( nu mă-ntrebaț’ de salariu dacă nu vreț’ să vă stuchesc!)
Ca să fie tătă isprava acătării de sucită, mă mai pominesc blagodarit și c-o diriginție. Ce mai conta prevedera legală prin care necalificații nu puteau fi și diriginți. Dă-o dreeqului de Lege, mai taie din ea!
La Bortilenii de Câmpie merge și așa.
Abea acuma am agiuns la subect: mi-o dat cea mai zbanghie clasă din tătă vasmiletca. Una a șaptea be, alcătuită din băieți și fete bune, dar totalmente neglijați sub aspectul relației didactice și extrașcolare dintre diriginte și elev.
Nu mai bat apa în piuă, ca să nu mă injure cetitorii blogului.
Poci să zâc așa, că vorbind cu copchiii ca de la egal la egal, comportându-mă cu ei nu ca un diriginte, ci ca un frate mai mare, reușisem să realizez un colectiv unitar, coeziv, în care aveam nădejde și cu care puteam pleca chiar și la răsbel. Și astea toate, numai prin vorbă bună și respect reciproc, am reușit să scoț mergători pe sârmă dintr-o clasă ce se spunea că sunt pe locul I în ceea ce privește spiritul de frondă și rebeliune.
Trebe să dau și o concluzie la astă narațiune?
Nu știu câtă valoare are concluzia unui fost profesor necalificat de sport, muzichie și aritimetică.
Ăștia din zilele de azi, școliți la apelul bocancilor, Licențiați de Ziua a Șaptea pe la Sfredelu’ Haret, Goldiș, Hyperion sau Dunărea din Aval, cu DPPD-ul cumpărat cu 200 de euro din Târg de la Vitan și cu masterul în științe ale educației la Fabrica de conserve de la Urlați, sigur n-or crede ce zâc Io*.
Arta didactică, materializată în vocația de Domn Trandafir, presupune mai puțină instrucție metodică și MAI MULT HAR.
Degeaba ai pe perete un hectar de diplome mumos colorate dacă n-ai pic de habar să deschizi sufletul la un copchil, să te strecori în universul său interior și să comunici acolo cu el, din postura de frate ceva mai trecut prin viață.
AM ZIS!
Post- scriptum: foștii mei „huligani” de acum 12 ani, acuma sunt Oameni Mari.
De fiecare dată când mă întâlnesc cu ei mă salută cu „Trăiți Dom Profesor!”
Șî mia așa mi-e de rușine de onorul lor fiindcă nici măcar nu mai sunt … profesor.
Dă să ti pup în mijlocul frunții, domnule profesor!
Ţin minte că în clasa a X a la orele de dirigenţie, vorbeam foarte mult despre dragoste (diriga era tânără, pe la 30 ani). Curioase să aflăm dedesubturile vieţii unei profesoare, nimic nu era mai fascinant decât ora aceea. Târziu am realizat că prin discuţiile noastre de atunci de fapt ne pregătea pentru viaţă. Cu siguranţă ar fi nevoie de mai multe ore de genul acesta în şcoli.
Bookish,
Așa a fost și diriginta mea din gimnaziu. Trecuse de 40 de ani. Mult îi datorez. Omul chiar sfințește locuri și inimi.
in liceu la dirigentie faceam ora de lb si lit romana sau lit universala, uneori vb despre bunele maniere …. si atat
Iaka!
Si noua ni se preda bunele manere, dra Uc, sarumana dv.+ la dna Ana ! De asemenea, il salut cu plecaciuni + temenele pe dnu prof. IO* + dra Bookish. Si acu am manere. Probabilca asta-i cusuru mieu…
Dna din dreapta dv. ii mai nalta ca dv. , s-au sa cocotat po caramida, dna Ana ? Sau dus demult vremurile cand eram licean-loaza…
Profa mea de romana, dna Astalos sa impiedicat de picioru meu cand trecea printe randuri si a cazut lata. Sa ridicat si ma carpit…
A 9-a, a X-a si a 11-a leam facut la Lic. George Bacovia, actualmente Ferdinand I iar Doru Octavian Dumitru care era mai mare cu 2 ani ca mine, fuma kent in spatele scolii iar io fumam carpati fara filtru. A 12-a am facut-o la Cernavoda unde prof. de fr. era dra Puiu Valentina, o buna pretena dea dnei Ana Barton care era nalta, slabuta si frumusica foc, cu paru lung si era o fire deschisa si blanda, era de gasca si noi nu ne luam nasu la purtare. Fuma Snagov, caci patuncea doamnele fumau snagov iar noi ghertoii fumam carp. fara filtru…
si io am fumat in curtea scolii
mai intai feriti dupa castani, dup-o vreme nu ne-am mai ascunsara
Si io as fi vut sa fumez dupa castani, dra Uc, dar noi in cur. scolii nu aveam cast., ci numa plopi si uluci si mie numiplace sa ma ascunz dupa plopi, din simplu motiv ca nu-s omu care sa se chituleze dupa plopi. Mie imi plac lucrurile facute pe fatza, la vedere, caci am cu ce mandri, ca doara nu-s o peeche de cizme rosii, ca sa ma ascunz (fara nici 1 apropont s-au trimitere la cizmele alea rosii de acu 12 years ale dnei Ana, pe care o pup cu mult drag de Paste si ii urez numa bine, idem lu Rada, ibidem la cele 3 matze, desi era sufi una, penca chitichetu pt. matze crastate costa 5 lei cutia de 270 gr., la Billa, caci la Peni sa scumpit, scuzati expresia). Va urez dra Uc, 1 Paste feri, alaturi de cei pe care-i indragiti, va urez sa vi se defecteze liftu, ca sa mai iasa din dv. sarmalutele, salata de beof, inevitabil facuta cu mazare, ca stiu ca iubiti mazarea asa cum constantenii dnei Manuela isi iubi edilul. Le urez tuturor prietenilor dnei Ana , 1 Paste cu gratare linistite, cu vreme frumu, cu 1 ceriu fara nori !
Az la iarba verde am auzit o cucoana cum ii spunea lu barbatu ei: crapatar petu sati crape si crapaoar sticla aia de votca in tine, ca nu te mai satura reacu, ca mia zis mama sa nu te iau ca esti betivan si curvar ca tactu !
In anii aceia, director era prof. Buciuc Eliade, care nu era membru de partid, deci puteai sa fii dir. de lic. fara a fi mdp. Anterior , prof. Buciuc fusese preot si sia dat demisia in timpu directoratului , sa mutat la Bucuresci unde a fost preot paroh la nusce biserica. Cand eram scolar ma duceam la biserica si treceam pe sup masa de Paste iar 1 copil mia bagat 1 ac in cur si am tipat iar babele mau dojenit…
Dra Puiu avea 1 coleg, prof de filosifie, 1 tip tare inteligent, dar a murit boschetar sarmanu. Lau gasit mort pio strada. Pintea il chema. Spuneti-i va rog drei Puiu ca a murit Filica Draghici, sora lui Nuti Draghici careia ia fost diriginta. A facut o operatie pe cord la Spit.mil. Buc., operatia a reusit dar a luat 1 microb dacolo sia murit acu vio luna…
La Lic. Bacovia din Bacau aveam o prof. de engleza care asa de frumoasa era, ca cred ca nici treaba mare nu facea, asa se fru era…
Asta cu +ada dispretului a fost de cand lumea, dna Ana. Stra-strabunicu ii zicea lu strabunicu ca nui bun de nimic, strabunicu ii zicea lu bunicu cai terkea-berkea, iar bunicu ii zicea lu tata ca e 1 idiot, iar tata imi zicea mie cas 1 bou, iar io ii zic lu fimiu cai 1 vitel, viitor bou ca mine…
Tii, ce frumos povesteşti, autoironicule! Ai găsit telefonu’?
Asa va fi mereu, next generation va fi mai buna ca prezentul si trecutul va avea impresia ca au fost cei mai buni si chiar au dreptate- AU FOST-cei mai buni, acum sunt altii si vor fi urmatorii ceilalti