Transfuzie de scenă

Sâmbătă la Comedie. Ședea să plouă, vuia să vânt. În fața teatrului, Florin Piersic Jr., într-un grup de prieteni, poate doar cunoscuți. El știe. Nu m-am apropiat, n-am vrut să-l deranjez. Ultima dată când ne-am întâlnit, pe niște scări, la Premiile Gopo, am ajuns amândoi la WowBiz. Recunosc, acum mi-e cam frică de Florin.

Foaierul acăsos cum îl știam, foarte multe chipuri cunoscute de pe scene. Sala, arhiplină. Piesa – „Colaboratorii“, de John Hodge, în regia lui Vlad Cristache.

După cum v-aşteptaţi, nu vă voi povesti piesa. Mie nu mi-a povestit-o nimeni. M-am aşezat pe scaun şi-am aşteptat să se stingă luminile fără să fiu absolut deloc pregătită pentru ce-a urmat.

Iar urmatul ăsta a fost, vorba lui Noica, un fel de predare-primire de stări de spirit, deşi eu am simţit c-ar fi o transfuzie, dacă nu chiar un transplant.

Cincisprezece actori principali a decis regizorul, iar eu m-am bucurat să văd că aceia dintre ei care-ar fi putut avea roluri să le zicem secundare au fost a fel de „principali“ precum titularii.

Câteodată am nostalgia a ceea ce cred eu c-aş fi putut fi, şi anume actriţă. Îmi trece însă repede. Sâmbătă-seara, în timpul şi după ce-am trăit acest spectacol, am ştiut că n-aş fi putut fi, adică n-aş fi fost în stare să interpretez niciunul dintre rolurile acelea. Prea grele.

M-aş fi temut cumva să nu se ia personajul, oricare ar fi fost el, să nu mi se inoculeze insidios în sânge, ca un virus. Nu, nu l-aş fi putut duce. Nici înainte, nici după. De-aia-mi permit să spun că sâmbătă-seara am văzut pe scenă cincisprezece zei. Un panteon românesc absolut spectaculos.

Eva (Dorina Chiriac), Stalin (Claudiu Bleonţ) şi Bulgakov (Dragoş Huluba) – să nu ziceţi că nu vă dau niciun reper.

Apoi, ceva absenţe: binele şi răul, urâtul şi frumosul, fierbintele şi-ngheţatul. În locurile lor, stări tranzitorii, suprapuneri, căsătorii morganatice extrem de fericite, simbiotice chiar, între extreme, clar-obscur tot timpul, într-un cuvânt viaţă.

Am văzut pe scenă, plus că venea spre mine înspăimântătoare, mancurtizarea subtilă, una cu dublu sens. Am simţit mirosul contextului asupra omului, felul în care îl poate încet-încet piede de lume şi de sine. Nu trebuie mai mult decât un context ca să curgi din tine mult înainte ca pistolul să-ţi curgă sângele.

Dorina, Claudiu, Dragoş şi partenerii lor de scenă mi-au arătat cum arată nevăzutul, cum gazul lui incolor, inodor şi insipid poate intra-n om fără ca acesta s-o bănuiască şi cum îl poate face nu doar altcineva. Îl poate aliena în mai multe altcinevauri.

Transfuzie de scenă asupra spectatorilor, cu transplant de necunoscut inclus. Aşa a fost spectacolul „Colaboratorii“, de la Teatrul de Comedie, un act artistic excepţional şi cutremurător, o avanpremieră a ploii care ne aştepta la ieşire, să ne pipăie şi să urle „Este!“. Să ne cânte din balalaikă viersul vechi, cel despre piatra care se poate face om şi omul carele piatră poate-ajunge, fără s-o ştie, fără s-o fi dorit. Căci omul poate curge piatră, iar pe alocuri, glonte.

Foto: Corina Constantinescu