Limonadă şi rechizitoriu

Lunea nu e cea mai bună zi pentru revelaţii. Dar nu alegi tu, aşa că n-ai decât să te supui sau să te umfli un pic în pene. După cum ţi-e firea. Mie nu mi-e clar cum e firea mea. Nu încă. Am stat câteva clipe şi-am tăcut din plin, pe urmă m-am aşezat pe o formă rotundă de mozaic veneţian, parţial şlefuit, şi apoi mi-am dat seama că asta e şi n-am decât să accept situaţia. Nu mai înveţi cal bătrân în buiestru. Şi mi-am scos frâul în plin parc. Ştiu, e o formă de nuditate. Aici suntem de acord.

Am obiceiul să pierd adesea vremea în nuanţe şi specificuri. Pentru acorduri fine. N-am găsit încă nume afecţiunii, dar putem discuta eventualele propuneri. Dacă te-ntrebi ce mi-a venit cu limonada, să ştii că am acum poftă de una, nimic mai mult. Mare şi nu foarte rece. Potrivită cu mentă. Dar să mă-ntorc la trufandale. Amănunte. Pasaje. Tuneluri. Boabe de porumb. Zi şi tu un nume.

Dar să n-o mai lungesc în pseudoexordii. Adevărul e că-mi fac curaj, însă fă-te şi tu că nu vezi asta. Treaba e că unul dintre lucrurile care mă intrigă pe mine fără memorabile pauze în viaţa asta e reticenţa – e un cuvânt cumpănit adânc şi îndelung, după cum prea bine ştii – bărbaţilor în faţa pirostriilor. N-o să înşir motivaţiile, reale ori ba, ci o să mă opresc la concluzia cvasigenerală: nu mai ai, dom’le, libertate. Se schimbă Zâna Zorilor în Muma Pădurii, s-a dus dracu’ prospeţimea cotidianului terestru. Drept e că mereu m-am îndoit deloc abstract, ba chiar în dublă concreteţe, de greutatea psihologică a unei hârtii semnate la comun. Mă rog, de orice formă de greutate a ei. Aşa că m-am gândit că altundeva trebuie să fie cauza fricii, na, că i-am spus pe nume. În alte cotloane. Poate legitimitatea – nu aia estetică, fii pe pace, Kierkegaard – dă fiori reci ori poate responsabilizarea bruscă duce la insomnii sau la poftă de dulce şi uite de unde sare diabetul. Drept este că nu ştiu exact care sunt sursele acestei temeri. Da’ poate chiar să fie o reminiscenţă a îndelungatei epoci matriarhale. Dracu’ ştie. Cert e că am crezut că bărbaţii dau mai puţini bani pe căsătorie decât femeile sau o valorizează cu mult mai puţin. Alege şi tu ce formulare-ţi place.

Şi-am stat eu cu concluzia asta o viaţă. Bine, nu în ochi, că nu m-a apăsat direct, dar ştiam că e pe undeva, pe-acolo, prin maldărul de subtile şi frumos mascate prejudecăţi. Şi de-aia îţi mai spun o dată că lunea ar trebui să fie interzise revelaţiile din cauza neprielniciei începutului. Ţi-am spus că stăteam pe o bucată de mozaic, priveam peste lac spre ce-a mai rămas dintr-o locuinţă lacustră, nu mi-a trecut nici juma’ de Bacovia prin cap, vă asigur, domnule judecător, dar m-am întrebat fără preambuluri dacă m-aş mai mărita vreodată. Şi mi-am răspuns, pe-aceeaşi undă de respiraţie, exploziv-afirmativ. Ceea ce, la o primă vedere, pare grav, onorată instanţă. Iar la a doua, de-a dreptul catastrofal, domnule preşedinte. Prima vedere ar fi că propria-mi naivitate e infinit mai autoseducătoare decât străduinţele opulente ale oricui altcuiva. Şi trebuie să mă iert pentru ea, că altfel n-am cum şi de ce să mai apuc ziua de mâine. Că, deh, nici dracul nu poate fi toată viaţa numai negru. Doară se zice că, de-i sunt ocalele doldora de motive, se poate preface-n înger de lumină.

Dar cea de-a doua concluzie, domnule judecător, ei, bine, aia m-a zdruncinat din tălpi în temelii. Pentru că, trebuie să recunosc, onorată instanţă, şi îndrăznesc că cer clemenţă invocând dreptul cutumiar, eu dau mai puţini bani pe căsătorie decât cel mai îndărătnic bărbat. Cred mai puţin în ea decât cel mai nărăvaş împotrivit. Pe mine, domnule preşedinte de şedinţă, căsătoria nu mă sperie şi nici nu mă apasă. Deloc. Niciodată n-am zis Da fără să mă gândesc la faptul că, la o adică, oricând şi oriunde ar fi adica aia, am scăpare. Numai aşa am acceptat-o. De-aici, seninătatea pastorală. Ceea ce-nseamnă, onorată instanţă, că sunt o nemernică pseudomoralistă care n-a pus niciodată măcar o amărâtă de hematie strecurată-ntr-un auricul în partea ei de semnătură de pe hârtia ajunsă invariabil în cutia maşinii de scris, dimpreună cu toate actele trebuincioase cetăţeanului mai mult viu. Şi, mult mai grav, domnule judecător, slavă Domnului că aici nu e totuşi confesional!, nici în pişcoturi, şampanie, aur galben – mai poartă cineva?! – ori în bizantinele coroane. Rochiile au fost totuşi spectaculoase.

Îmi pare rău că n-am făgăduinţă, dar vă rog să nu care cumva să vă gândiţi că nu mai fac. Mi-e frică de promisiuni, onorată instanţă. Nu pot să mă angajez că nu mă mai mărit. S-ar putea să mi se facă într-o bună zi chiar poftă. Asta n-am experimentat încă şi nu pot garanta că m-aş putea abţine. N-am poftit încă la nimic în viaţa asta şi-am auzit c-ar fi cel puţin plăcut să-ţi împlineşti pofta cea bună. Însă vă pot promite, domnule preşedinte, că nu mai judec pe nimeni care preţuieşte atât de mult căsătoria încât n-are curajul să se atingă-n veci de ea. Iertaţi-mă, vă rog, că-i numai o greşeală mare şi mult întinsă-n timp, nu o fărădelege. De astăzi sunt cuminte rău, mă las de blush şi-mi pun cenuşă-n spatele genunchilor, amestecată cu un strop de vetiver, întru nesfârşită şi vinovată aducere-aminte de păcatul cel mai mare.