… sfințească-se sarea ta. Sunt cuvintele pe care inima mea le spune ca pe-o rugăciune, de când le-am auzit, în italiană, și le-am văzut supratitrate, în română, la spectacolul „Bucuria“ al uriașului în smerenie Pippo Delbono. La Sibiu. La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu – FITS.
„Bucuria îi este dedicat lui Bobo, recent dispărut, un surdo-mut analfabet pe care Pippo Delbono l-a adoptat în trupa sa originală de teatru acum vreo 20 de ani, și pe care a reușit, prin limbaj teatral, să-l învețe să joace, l-a integrat în spectacolele (era în Orchids, acum cinci ani) și în viața sa. Bobo își făcuse propriul limbaj al semnelor dar, mai presus de toate, după ce și-a petrecut o bună parte din viață în instituții de stat, a regăsit o viață proprie și, cel mai important, un sens.“ – Ruxandra Predescu, Odă Bucuriei
Dar, înainte, de orice cuvânt scris, vă rog să ascultați cântecul ăsta:
Atunci când Gianluca a început să-l cânte pe scenă, lacrimile mele au țâșnit și au făcut-o parcă nu de la gurile lor știute de vărsare, ci chiar de la izvoare, neștiutele lor izvoare. Pentru că asta face Pippo Delbono cu spectacolul lui: îți apasă niște butoane interioare despre care habar n-aveai că le ai. Îți aduce în scenă bucățele de firesc pe care te lasă să le culegi sau să le iubești ori să le respingi sau să le respiri, e treaba ta, el nu te obligă la nimic, nu-ți sugerează nimic, faci ce vrei. Și faci, sigur că faci, pentru că Pippo nu vorbește cu suprafețele tale, ci cu depărtările alea din tine în care tu, slavă Domnului, nu mai ești șef. Și-ți mai spune Pippo că fericirea nu e un obiect pe care să-l ții într-un borcan, zi-i și cușcă dacă vrei, cu gratii din fier sau din flori, tot aia, fericirea e un acord cu tine însuți/însăți, ea ți se arată și-ncepe să te locuiască numai când îți dai voie să fii fericit și-i dai și ei voie să te-ncapă.
Foto: Adi Bulboacă/FITS 2019
Pe urmă, îți recită din Hannah Szenes, iar lacrimile îți ajung pe mâini, pe genunchi, le ștergi compulsiv ca să vezi, ca să fii acolo, ca să nu pierzi nimic din frumusețea aia simplă care îți deschide poarta dinspre bucurie:
Eli, Eli (Doamne, Doamne),
Să nu se termine niciodată
Nisipul și marea,
Furtuna apelor,
Lumina cerului,
Rugăciunea omului.
Și ca să nu uiți ce mănâncă din tine precum cariul cel neadormit din lemn, Pippo îți spune doar atât: lăcomia, furia și tristețea. Pe care le știai și tu, că le-ai trăit tot tu, dar parcă alta e să le vezi așa, trei cuvinte odârlite, pe-un rând mic, prăpădit. Dar, na, și cariul e mic, nu-i așa? Mic, mic, cât leagănul tristeții, ăla din care omul se dă cel mai greu dus. Și-apoi îți aduce în scenă ghirlande uriașe, făcute parcă din toate florile Pământului și ale Lunii, să te bucuri, să fii fericit, fericit, fericit, să-ți șoptești și să-ți urli că ești fericit, pentru ca viața ta s-o ia pe urma gândului și-a cuvântului, pentru ca s-o iei și tu, în sfârșit, pe urmele tale, ale tale, ale tale.
Voiam să mai merg la un spectacol, imediat după „Bucuria“, dar n-am putut să fac altceva, timp de două ore, decât să respir aerul nou pe care îl învățau plămânii mei. Și-am dat un pliculeț cu mâncare umedă unei pisicuțe de culoarea ciocolatei, o întâlnire care într-un cuvânt tot bucurie se numește. Și-apoi am plecat spre „Metamorfoze“, spectacolul lui Silviu Purcărete, jucat de Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu. O punere în scenă de-o frumusețe pură, barbară, o estetică zdrobitoare și înălțătoare în același timp. E o poveste trecută prin apă, în sensul propriu, actorii au jucat tot spectacolul în apă, o formă de întoarcere la omul primordial și la sinele lui, pe care azi fiecare dintre noi îl caută asiduu și cel mai adesea zadarnic într-o lume chipurile evoluată, în curs accelerat de rebarbarizare.
Foto: Adi Bulboacă/FITS 2019
În „Metamorfoze“ l-am descoperit în glorie pe Florin Coșuleț, un actor uriaș, pe care-l văzusem cu câteva zile înainte în „Ierusalim“, un spectacol tot al Teatrului Radu Stanca, parcă construit pe forța și energia lui.
Foto: Maria Ștefănescu/FITS 2019
„Gardenia“, spectacol al Teatrului Odeon, cu patru personaje, aduce în fața oamenilor legătura indisolubilă dintre patru generații de femei dintr-o familie, așa cum sunt de nestricat toate legăturile dintre noi și antecesorii noștri, iar ca să trăim în pace cu noi e obligatoriu să trăim în pace cu cei din care venim, respectându-i și onorându-i chiar și atunci, sau mai ales atunci, când alegerile lor ne provoacă durere. Foarte interesante referințele la teoria lui Bert Hellinger și foarte bine „îmbrăcate“ actoricește toate rolurile.
Foto: Paul Băilă/FITS 2019
Am trăit cu tot sufletul și cu toată mintea conștientă și „Copilul din spatele ochilor“, un musical turcesc în care emoția a fost dozată perfect, actrița a jucat cu lacrimi și cu zâmbet tot timpul, o poveste despre cum nașterea unui copil cu sindromul Down schimbă viața întregii lui familii și cum, fără să vrea, îi învață ce și cum e dragostea.
Foto: Maria Ștefănescu/FITS 2019
Iar „Frida Ki Allo“, jucat de Fly Theatre din Atena, narează spectaculos halucinanta trecere prin lume a marii pictorițe mexicane care a fost Frieda Kahlo. Protagonista a dăruit atât de multă trăire publicului, încât, la final, a fost așteptată la ieșire și-a dat autografe pe carnețele și pe biletele de spectacol.
Foto: Paul Băilă/FITS 2019
Dar FITS nu înseamnă doar teatru, ci și dans, flamenco senzațional de exemplu, spectacole de stradă, fanfara tunicilor roșii din Yorkshire, circ, orchestra olandeză pe biciclete, conferințe, ateliere, organizatori care știu totul despre toate, în fiecare secundă, clubul festivalului, unde în fiecare seară trupele de dansatori care coborâseră de pe scene veneau acolo să danseze.
Foto: Adi Bulboacă/FITS 2019
FITS înseamnă o atmosferă complice artistic în tot Sibiul, o vibrație atoțiîncăpătoare și tuturor dăruitoare pe care n-am mai întâlnit-o în altă parte, înseamnă oameni cu care te-mprietenești strașnic la prima vedere, râzi și dansezi, înseamnă încă o dovadă că marele Solomon Marcus, de care mi-e atât de dor, avea dreptate când spunea că „Drumul spre înțelegerea realității cere un ocol prin universuri de ficțiune“. Și-a mai însemnat și că fie-mea a început să poarte rochiile mele.
