Gustul mâinilor tale

Am văzut-o în mulțime. Freamătul ei mi-a atras privirea. Toți oamenii stăteau cuminți și ascultau, se uitau: se lansa o carte. Ea umbla printre ei, îi atingea, îi privea în ochi. Ei se dădeau la o parte, îi făceau loc, îi zâmbeau sau se mirau, unii înțelegeau, alții doar o lăsau să se manifeste. Eram departe de ea, nu mi-am dat seama decât că e… altfel.

Să fi avut 13-14 ani copila. Lansarea s-a terminat, m-am ridicat și m-am dus la autograf. Îmi așteptam rândul. Și-a apărut în fața mea, împreună cu mama ei. Mi-am dat seama că pe mama o știu de pe Facebook, din poze, acum o vedeam pentru prima oară în față. Fetița stătea liniștită cumva în spatele mamei. „Ce să fac, ce să nu fac?“ am întrebat-o pe mamă. „Nimic special. Dacă te vrea, te ia, dacă nu, te respinge.“. Și mama s-a întors, să ia autograf de la scriitoarea care tocmai își lansase cartea.

Foto: Ovidiu Moisin

Eu am rămas în picioare, în spatele ei, față în față cu fetița care stătea dreaptă și mă privea în piept. Nu m-am mișcat. O priveam în creștet. Avea cel mai plin de viață, de tumult, păr pe care l-am văzut vreodată. Era ca o orchestră părul ei negru. Deodată, mi-a luat amândouă mâinile, ușor le-a luat, fără să-mi strângă degetele. Stăteam una în fața alteia, cu toate mâinile noastre împreună. Și-a ridicat privirea și mi s-a uitat în ochi pentru câteva secunde, apoi și-a pus din nou privirea în pieptul meu. Mâinile noastre trăiau într-un fel separat de noi.

Mă gusta, făceam cunoștință. Mă primea. O gustam și eu, simțeam cum îmi intră prin mâini în minte și-n inimă. Cum cunosc pentru prima dată în viață un om prin mâinile sale, prin mâinile mele. Am apucat să mă gândesc că noi, poate, am uitat ce-nseamnă să fim împreună pentru că mereu căutăm să înțelegem, nu ne mai primim unii pe alții, ne decodăm. De-aia ne-o și fi atât de greu să ne iubim, ne omoară neînțelesurile, ne obosesc cumplit și nu mai ajungem, din cauza lor, la inimă. Brusc, fetița mi-a lăsat mâinile, dar a continuat să-mi privească pieptul. Nu m-am mișcat. Am văzut că, în dreapta mea, cineva filma întâlnirea asta a noastră, dar nu știu cine, n-am întrebat, am stat acolo, în fața ei. Mi-a luat din nou mâinile, dar nu i-am auzit întrebarea degetelor. Era doar o continuare. Am mai stat așa câteva minute și iar mi le-a lăsat. Pe urmă, mi s-a uitat în ochi, fix, câteva secunde. În timpul ăsta, fără să-și coboare privirea, mi-a găsit pentru a treia oară mâinile. Știa unde le lăsase, le cunoștea deja, le gustase, le-a găsit instinctiv. Am stat așa până mama ei a terminat de vorbit cu autoarea și s-a-ntors la noi. Ne-a găsit trăind din mâini, în picioare, pe o stradelă aglomerată dintr-un târg de carte.

Nu știu dacă ne vom mai întâlni vreodată, dar știu că este una dintre întâlnirile adevărate din viața mea. În care un sine mi-a căutat sinele. Nu, nu l-a căutat, am greșit, a pus mâna pe el, l-a gustat și l-a ținut în mâini. O întâlnire fără înțelesuri, curată ca un somn amniotic. Singura întâlnire din viața mea în care nu am știut cine sunt și nici nu am simțit nevoia să aflu. Mulțumesc.