Oamenilor le e tare frică de simţuri. Şi nu de văz, auz, miros, pipăit ori gust. Nu. De simţurile alea care nu au nume le e frică. Ne place să fim botezători, ne simţim mai în siguranţă aşa, iar ce n-are nume nu există. Ba există, chiar dacă ne sperie. Legăturile alea pe care nici nu le vezi, nici nu le auzi, nici mâna pe ele nu poţi pune sunt, de fapt, cele mai puternice.
Când eram mică, eram cam bolnăvicioasă. Făceam amigdalită de două ori pe lună în sezonul rece şi o dată pe lună în ăla cald. Dar o amigdalită din aia nenorocită, cu temperatură de peste 40 de grade. Odată am făcut chiar 42, de era să gata. Ai mei mă-mpachetau în cearşafuri ude, cu apă şi oţet, îmi spărgeau gâlcile cu degetul pe care puseseră în prealabil sare grunjoasă, iar atunci când era să gata mi le-au spart cu o furculiţă. În fine, s-au chinuit bieţii de ei tare mult cu mine. Cel mai rău a fost în copilăria mică, aia pe care-am trăit-o la bunici.
Plecatul la şcoală, la părinţi, nu m-a-ntremat deloc. I-am luat pe ei la chinuit. Dar bunică-mea nu s-a lăsat desprinsă cu una, cu două. Cum cădeam eu la pat, cum suna telefonul. Mama vorbea cu ea despre una, alta, dar, invariabil, bunică-mea zicea: „Fata e bolnavă, ştiu.“. Mama a-ncercat la-nceput să nege, ca să n-o-ngrijoreze, însă bunica i-o tăia scurt: „Nu-nţelegi că ştiu?! Zi-mi cât e de rău.“ Şi trebuia să recunoască.
Îmi amintesc ultima discuţie „ca-ntre fete“ între mine şi bunica mea. Aveam optsprezece ani şi jumătate şi abia terminasem cu bacalaureatul. Eram în vacanţă. M-a văzut preocupată, m-a lăsat vreo două zile, apoi mi-a spus din senin. „Cine-i ăsta şi ce-i cu el?“. Am dat să amuţesc, dar n-am avut cu cine. I-am zis că-mi face curte un tip de 38 de ani şi că asta-i tot, numai că mi se pare cam ciudat. „Exclus!“, mi-a spus ea scurt. Şi-apoi, lovitura: „Peste treizeci de ani, tu ai să fii tot femeie, dar el n-o să mai fie bărbat.“ M-am uitat năucă. „Femeile şi bărbaţii e bine să-mbătrânească în acelaşi timp. Când e unul mult mai mare, are grijă să-l îmbătrânească pe ălălalt înainte de vreme. Pur şi simplu mănâncă din el, ca să-ntinerească. Nici măcar nu-şi dă seama, n-o face cu răutate, e-n firea omului. Ascultă-mă acum şi-ai să-nţelegi mai târziu. Şi nu pe pielea ta.“. Am ascultat-o.
Când a murit ea, am murit şi eu, într-un fel. A plecat cu ea tipul ăsta de comunicare pe canale neştiute, felul în care mă simţea ea fără să mă vadă sau fără să-i spun ceva. O mai visez din când în când, dar nu-mi vorbeşte. Mă mângâie sau mă priveşte. Şi niciodată lung. Însă simţirea asta s-a mutat la mama când bunica n-a mai fost. Şi s-a mutat într-un fel tulburător. Mama a început să simtă acut când nu mi-e bine şi absolut niciodată n-a dat greş. Într-un fel, mi-e şi frică de ea.
Foto: Costică Acsinte
Mama e omul pe care-l evit cu obstinaţie când mi se-ntâmplă ceva ori când nu mă simt bine. Mamele iau asupra lor suferinţele copiilor, aşa că nu mi se pare normal s-arunci pe mă-ta toate supărările tale. Dacă am ghinionul să mă sune ea în vreun moment din ăsta vulnerabil, scot tot arsenalul meu de actriţă de geniu, care n-a avut vreodată nici măcar curajul să se gândească să dea la teatru. Ştiu că n-o păcălesc, doar o ameţesc niţel. Neapărat o rog să mă ierte, dar nu pot vorbi în momentul ăla şi-o să sun eu când pot. Adevărul e că eu chiar nu pot vorbi, dar nu trebuie să ştie ea ce mă frământă pe mine şi să se-ncarce cu durerea mea. Se face şi ea că nu pricepe, ce să facă? Mama e cel mai puternic om pe care-l cunosc, dar şi cel mai sensibil. De fapt, în sensibilitate stă marea ei putere. Însă mi-a dat mereu senzaţia aia că trebuie s-o ocrotesc eu pe ea, deşi, practic, ea m-a ocrotit mereu pe mine. În fine, îmi vine s-o apăr de rău, despre asta este vorba.
În seara-n care am născut, mama mea şi soţul meu au mers cu mine la maternitate. Dar şi cumnata mea, Roxana, soţia fratelui soţului meu. Când a-ntrebat doctoriţa cine vreau să asiste la naştere, m-am uitat şi la mama mea, şi la soţul meu şi-am decis că-n sală cu mine intră Roxana. Faţă de mama nu m-am simţit vinovată; eram sigură c-o să i se facă rău. Şi ea era sigură; mi-a spus după. Dar ar fi intrat, dacă voiam eu. Faţă de tatăl copilului m-am simţit vinovată şi i-am cerut iertări peste iertări. N-am niciun dubiu c-ar fi leşinat lângă masa de naştere. Cum n-am niciunul că m-aş fi sculat din travaliu, să-l ridic. Ceea ce, pardon, ar fi fost contraproductiv.
La vreo două luni după, într-o zi, când s-a fisurat o ţeavă la bucătărie, iar eu eram numai cu bebeluşul acasă, l-am sunat pe nenea Luca, un domn de vreo optzeci de ani care tare multe ştia pe lumea asta, inclusiv despre ţevi. De la el am înţeles că, dintr-un punct de vedere, la care mărturisesc că nu mă gândisem, a fost bine că nu mi-am luat bărbatul în sala de naşteri. Nenea Luca mi-a povestit cum era el şofer în tinereţe şi mergea odată prin nişte sate, prin Bărăgan, cu treburi. Pe marginea unui drum a văzut o femeie în durerile facerii. A oprit, ce era să facă? Femeia era singură, iar pe vremea aia nu erau multe maşini pe drumuri, aşa c-ar fi trecut poate mult timp până venea alta. Şi cine-ar fi putut spera că acea alta ar fi fost o salvare? Bref, nenea Luca a oprit, a coborât, a moşit cum s-a priceput, a luat mama şi pruncul şi i-a dus la cel mai apropiat spital din cel mai apropiat oraş. „Dar, doamnă, ani de zile după aia am avut momente în care nu mă puteam apropia de nevastă-mea, ştiţi dumneavoastră în ce sens zic, pentru că vedeam în faţa ochilor chinul groaznic al femeii ăleia. Mi-a trecut greu, să ştiţi. Adică a trecut de tot când am aflat că noi nu putem face copii. Dar nu imediat după ce-am aflat; tot a mai durat ceva.“
Iar eu, ca să mă-ntorc la seara ieşirii copilului meu din mă-sa, pe cine am simţit nevoia să sun, când durerile erau cumplite? Pe tata, deşi n-am avut noi niciodată genul ăla de relaţie împărtăşitoare între tată şi fiică. L-am sunat într-un moment în care am avut aer şi i-am zis atât: „Roagă-te! Acum! Te rogi până nasc.“ Da, lui i-am cerut asta, chiar dacă n-aş putea să dau vreun exemplu de gest care să-l recomande pentru asta, în afara semnului crucii. De altfel, l-am şi uitat la rugăciune, c-a trecut mult până s-a-ndurat cineva să-l sune şi pe el, să-i spună c-am născut. Dar atunci am simţit mai limpede ca oricând ce legătură am eu cu tata.
Alaltăieri, fie-mea a căzut pe gheaţă, de să-şi frângă noada, dar şi mâna stângă, aia cu care a-ncercat să-şi apere coloana. Am pupat-o, am oblojit-o, i-am spălat amestecul de lacrimi cu rimel, care-o făcea s-arate ca o bâzdâganie dintr-un film de groază, am reuşit s-o şi pun la culcare. Ieri, nu s-a dus la şcoală. O durea încă destul de tare mâna stângă. Spre seară, era aproape complet reparată. Aşa că-mi iau curajul s-o sun pe mama, pe care o evit cam de o săptămână, nefiind eu într-o stare prea bună, să-i spun să aibă grijă cu gheţuşul. Şi, ca printre altele, îi spun că Rada a căzut, dar că nu are nimic grav, să nu se-ngrijoreze, mâine se duce la şcoală, chiar dacă o mai doare un pic mâna.
„Ştii, aseară, pe la opt, stăteam la film şi chiar eram prinsă-n acţiune. La un moment dat, mi-a venit în cap o imagine, nu un gând. Am văzut fata cum cădea pe gheaţă, pe mâna stângă, şi cum plângea. Şi mai era şi pe stradă, în faţa unei maşini. M-am speriat de imaginea aia şi-am zis că mintea omului se tâmpeşte şi slăbeşte pe zi ce trece de la o anumită vârstă.“ Da, mamă, aşa a fost, a căzut în faţa unei maşini. Uitasem să-ţi spun asta. A, şi nu ţi-am zis nici că era opt.
Bine ca nu latz luat pe ala, Dna Ana, ca era prea mare dif. de varsta. Acuma ar fi avut 80 de ani. Mai traieste ? Si nu ati fi avuto pe Rada, ci pe alta Rada sau Radu. Pai !
Cum, mă, 80? Ce, io am 60?
Aveti 40 batuti pe muchie, dna Ana, iar peste 20 da ani veti avea 60 si veti avea grije diun nepotel sau nepotica care cu siguranta ca va cadea pe noada…
Am 42 și-o lună peste muchie. Da, da, că se complică fie-mea sau fie-ta cu copii. Fii, mă, serios.
Ba se complica, ca-i crestem noi. Ha !
Asa sunt mamicile. Ingeri fara aripi
Şi cu, frumuseţe.
Aseara iar am fost la un priveghi, dna Ana. A murit 1 de pin vecini, Daulearca il chema. Bea cam mult si cand era matol cam tinea lumea de vorba,dar eu aveam rabdare cu el. Au venit si amicii lui de pahar si au bocit, ca betivanii plang usor. A fost si Marcel groparu, ca era amic cu el. Marcel e obisnuit cu mortii si chiar face glume cu ei. A intrat pe usa capelei, a zis Dumnezeul sa-l ierte, sa apropiat degajat de cosciug si a strans prieteneste mortu de nas si a cugetat: Astai viata, ne ducem toti in pla mea. Tanti Sanda a sarit ca arsa: Cum adica sa ma duc si io in pla ta, betivanule ? Marcel nici macar nu sia dat seama, el asa vorbeste mereu, cu zda, cu pla. Mai acu vio 2 ani ia zis colegului lui cand cobora 1 mort in groapa, cu funia: Apuca bine, sa nul scapi in pla mea ! Vaduva si sora mortului nea servit cu gogosi calde si toti amicii lui au baut vio 10 kile de tuica, ca doar si lu Daulearca ia placut. Acuma na, la un timp sau cam pilit toti, iar Marcel si mai tare si ia zis lu tanti Sanda: Ce fa, crezi ca nu stiu ca teai ftut cu Daulearca in tenerete ? Ca lu Marcel nui place sa fie facut betivan. Io nu ma cert nicicand cu Marcel, ca ma are la mana cu niste femei i nas vrea ca nevastamea sa stie totu, ca in tenerete eram mare crai. Sarumana si flasneta !
La noi in Cernavoda, personagiile de seama is Marcel groparu si Aristotel diliul. Aristotel stie sa faca slujbe ca popii. Nu glumesc, dati pe iutub “”Aristotel Cernavoda”” sau “” festanie aristotel””. Are la vio 50 de ani, 150 de kile si mananca vartos la toate pomenile. In tinerete bea vio 50 de cafele pe zi, ca lumea il vinstea. Acuma nu mai are voie sa bea cafea si-ti cere contravaloarea cafelei. De muncit na muncit niciodata, desi are o putere herculeana. Tacsu si masa au murit de mult, iar de el are grija Coiu, fratele lui. Nimenea nu stie care-i numele lui adevarat, noi il stim de Coiu.
N-auzi că astea n-o să vrea să facă copii? Să se complice ele?! N-ai să vezi!
Mișto nume Coiu.
Delicat, moale, necontondent. Foarte invitător. 
Îţi merg la suflet scrierile astea!
Mulţumesc, Răzvan.
Invitator ? Poate inaltator…
Mi-au dat serios de gândit vorbele bunicii tale.
Mulţumim pentru scris, Ana!
Cu drag, Diana.
Sa stiti ca nevasta mea a dorit sa nasca si in prezenta mea, la inceput mi se parea destul de dur , dar pentru binele ei am acceptat ,si vreau sa va spun ca a fost o experienta nu doar unica dar formatoare de noi si puternice sentimente. Si chiar nu am simtit nici un fel de racire, indepartare sau altceva, dimpotriva, mult mai apropiat dar chiar si mai motivat in “toate cele” am fost fata de sotia mea, din acel moment si pana astazi , sa fie de atunci vreo 10 ani, pe cuvant va spun. Iar cum ziceti ca cel mai in varsta mananca din cel mai tanar,( la figurat,bineinteles), si aici va spun, am prieten bun, cu 15 ani mai mare ca nevasta lui, dar e armonie si firesc, nu s-a pomenit imbatranire la nevasta tanara si nici intinerire la el, oamenii se simt firesc cu acea diferenta de varsta. Sunt cazuri si cazuri, nu trebuie sa generalizam.
Mulțumesc, Ana Barton.
Cu mult drag.