Am văzut deseori prin oraş oameni care vând cărţi: bătrâni, tineri, de vârsta mea sau chiar copii. Fetiţa asta însă nu vindea cărţi. Chiar nu ştiu ce făcea lângă banca aia de la Piaţa Victoriei. Stătea-n picioare şi se uita cum trec oamenii şi, peste ei, cum trec maşinile. Să fi avut 9, 10, hai, 11 ani. Slăbuţă şi nu prea înaltă, îmbrăcată în alb şi albastru. Tricou şi pantaloni. În picioare, sandale bej. Nu mă-ntreba de unde am ştiut că ea stă mult, prea mult, pe stradă, că nu ştiu să-ţi răspund. Poate era scris în lumina din mâinile ei frumoase.
Avea părul de culoarea copilului, că arareori te faci mare c-o astfel de nuanţă, jumătate soare, jumătate nisip. Şi ochi albaştri, cu pistrui înconjuraţi. Şi obraji limpezi. Iar mâinile alea… cele mai curate mâini.
Foto: Costică Acsinte
Am trecut pe lângă ea fără să mă opresc. Văzusem numai un copil. Un alt copil. Toate cele de vi le-am spus le-am văzut abia după. După ce lângă banca alăturată s-a oprit un bărbat de vreo 35 de ani, bărbos şi neîngrijit. Şi care s-a aplecat să caute ceva-n cutia mare, de carton, de lângă bancă. Fetiţa, nemişcându-se din faţa băncii ei, i-a spus:
– Să ştii c-a trecut un om pe-aici şi ţi-a furat din cărţi.
– E, asta e, dacă n-am stat aici să le păzesc?!
– N-am avut ce să-i fac. A luat şi-a fugit repede.
– Asta e.
– Dar mie-mi dai una s-o citesc? Îmi dai? Ţi-o dau înapoi. Sau eşti prea supărat?
Abia atunci m-am oprit. Sau m-am trăsnit. Sau nu mai ştiu. Şi mi-a fost un drag de ea pe care nu vi-l pot spune cum s-ar cădea, că n-am cuvinte chiar pentru orice. Mai bine. M-au ameţit vorbele ei şi mi-a venit să-i sărut mâinile. Dar n-am ştiut cum să fac asta fără s-o sperii. Aşa c-am mai făcut trei paşi şi-am stat, făcându-mi curaj să respir, să mă ridic, să merg. Am plâns ca proasta-n drum şi gata.
Suflete… suflete…