„Și-ai să-mpărățești tu lumea?“ Așa-mi zicea bunică-mea de câte ori vedea că mă-ncăpățânez în vreo prostie. Dar îmi zicea și când aveam dreptate, însă nu era o dreptate liniștită, ci mă-ncrâncenam în ea, mă enervam că ceilalți nu-nțeleg, voiam să le demonstrez eu lor că habar n-au, că-s vai de capetele lor. Iar că nu-mpărățesc eu lumea am înțeles de-atunci că-nseamnă că nu calci pe și peste oameni. Acum, ea zicea că nici pe și peste mine să nu calc, dar asta încă învăț, iar rezultatele sunt deocamdată submediocre. Se prea poate să fie felul ăla de învățătură care o să dureze cât mine. Vedem.
M-am născut heterosexuală, dar să mor dac-am știut ce-i aia o lungă, foarte lungă perioadă. M-am îndrăgostit când aveam patru ani, însă n-am spus nimănui, nici măcar „obiectului iubirii“. Ăla a trăit fericit și, cred eu, mare noroc a avut că n-a știut. Dar și eu. L-am iubit într-o tăcere mormântală și-ntr-un suspin cvasiperpetuu timp de zece ani. Mi-a fost rușine „să mă afișez“. I-am zis de treaba asta când aveam vreo 18 ani, el a amuțit, eu am râs, a fost un moment stânjenitor pentru el și imbecil pentru mine. În toată perioada asta, noi am fost prieteni buni. Ce-am înțeles eu din ce-am trăit în anii ăștia? Atât: cine iubește tace. A fost bine, eu susțin dragostea mută, de cursă lungă, fără derive. Iubești ca un bou, te-njugi singur, singur tragi.
Acuma, ce să facem, dacă eu nu metabolizez romantismul? De când mă știu, în materie de amor, am fost de-un pragmatism destabilizator. Când a venit băiatul blond, în clasa a IX-a, cu trandafirul roșu-n mână și cu declarațiunea în gingii, i-am zis: „Ăsta e umor prost. Cum dracu’ să te cred, mă, tu nu vezi ce văd și eu? Semăn cu mă-ta-mare: talie, bust, circumferința șoldurilor. Și eu, și ea suntem de-o generozitate înfricoșătoare. Hai, du-te, scoate-ți prostiile din cap, trăiește fericit!“. Mai departe, tot mirific a fost. Cu băiatul cu ochi albaștri de care m-am îndrăgostit eu într-a IX-a m-am reîntâlnit într-a XII-a. Slăbisem 40 de kile, nu m-a recunoscut, s-a amorezat pe bordură. A fost superb, a fost o împlinire ca-n filme: el la București, eu la Târgoviște. A durat aproape un an, e drept. Până mi-am dat seama că e o prostie, l-am rugat pe om să vie în orașul meu și l-am eliberat de dragoste.
Tot în anul ăla, o colegă de clasă mi-a declarat un amor nemărginit. Știam că treaba asta are legătură cu faptul că băiatul pe care-l plăcea ea nici măcar nu trecea pe lângă reciprocitate, și m-a găsit, săraca, pe mine, că eu mereu am fost bună să alin dureri de orice fel: de la alea de măsele până la alea de generate de spaima de ratare. I-am spus că n-are cum fi altceva și-am rămas prietene bune. I-a trecut repede, cum tuturor le trece repede îndrăgosteala de mine. Se-mbată și amețesc nițel de la focul de artificii, apoi își dau seama că nu-l pot duce, de fapt. Eu îi înțeleg foarte bine, chestia cu nedusul o trăiesc și eu de-o viață, partea cu-mbătatul și amețeala n-am experimentat-o încă.
Foto: Narcis Pop
Pe urmă, am dat bacalaureatul, am stat un pic și m-am măritat cu cel mai bun prieten. Îi păsa de mine cum nu-i mai păsase niciunui om nefamilie până atunci. Am fost impresionată și m-am măritat. I-a păsat mereu, îi pasă și acum, m-am întâlnit cu el pe stradă marți și ne-am bucurat mult amândoi. E prietenul meu drag și azi. O să fie mereu. De treaba cu căsnicia l-am eliberat după cinci ani, chestiune care n-a impietat cu nimic asupra prieteniei noastre. N-am înțeles nici în timpul căsniciei, nici după cum stă treaba cu dragostea. M-am dus și l-am întrebat pe duhovnicul meu: „Părinte, dar eu chiar iubesc, eu pot să iubesc?“ Părintele m-a mângâiat pe cap și mi-a zis: „Fata mea, dragostea e un dar, e o virtute. Nu toți oamenii o au, dar toți oamenii o caută. Fiecare, în felul lui, o va și găsi. Ești tânără, e normal să te-ndoiești, e chiar foarte bine că te frământă asta. Înseamnă c-ai să-nveți să iubești.“ M-a cam speriat, dar ce era să fac? Am mers mai departe. Mă rog, nu prea departe, doar până la banca din spate, unde stătea unul dintre colegii mei de grupă. A fost frumos: lecturi comune, umor la fel, prietenie, deci – după modelul bine-cunoscut deja – căsătorie. Toate ne-au fost minunate timp de, Doamne, nici nu-mi vine să cred câți ani!, 15 ani, vreme în care noi, pe zi ce trecea, ne despotriveam mai tare. În toate. În perioada asta, a mai venit la mine o femeie cu dragostea-n piept, cu deosebirea că la ea era coborâtă și-n vintre, chestiune care m-a speriat rău. Așa, că ți se pare ție că te-ai amorezat de mine fiindcă un băiat nu te place, mai merge, o rezolvăm, dar cu dragostea erotică eu nu știu ce să fac nici când o declară bărbații. Cu fata asta a fost simplu, că atât m-a dus pe mine capul: „Ori îți vezi de treabă, ori am stricat prietenia.“. Și-a văzut de treabă, n-am mai vorbit niciodată despre momentul ăla. Atunci am spus prima dată cuiva: „Sunt heterosexuală!“. M-am justificat și m-am apărat cu eticheta asta, dar nu mi-am dat seama că asta fac.
După cel de-al doilea divorț, a mai venit o fată. Ea n-a zis nimic, dar eu am știut, știu și acum, suntem prietene, știu că ea știe că știu, dar n-o să stricăm o prietenie atât de bună pentru că sentimentele ei transcend prietenia asta, iar fizicalicește atracția e foarte mare. Nu m-a agresat niciodată, în niciun fel, mi-a fost greu la-nceput, recunosc, să știu că o femeie mă place în felul ăla, ba chiar e și dragoste la mijloc, dar am stat, m-am gândit bine, m-am simțit cum am putut și mi-am amintit că omul e măsura tuturor lucrurilor. În timp ce analizam eu situația asta și cum să fac să nu rănesc, dar nici să nu dau mesaje false, mi-am dat seama că eu sunt o heterosexuală pasivă. Da, așa e, nu m-au atras niciodată femeile, dar, la naiba!, nici bărbații. Poate că sunt asexuală sau am sexualitatea atrofiată, clar nu mi-e nici azi. Ce știu este că n-am poftit în veci la trup de om. Adică nu fără să fi poftit înainte la sufletul și mintea omului, nu fără să fi avut o mare afinitate cu omul, fără să se fi creat o legătură puternică și pulsatilă. Iar asta s-a întâmplat foarte, foarte rar. De câteva ori în toată viața mea. Practic, de trei ori, dintre care două căsnicii. Da, sunt o ciudată, o „altfel“, dar pe mine nu mă apasă asta și nici pe alții nu-i apasă în niciun fel.
Și nu sunt doar sapiosexuală, sunt, ptiu!, psihosexuală, ca să nu zic sufletosexuală. Asta e, pentru mine, erotismul nu umblă-n pielea goală, ăla e nudism, n-are legătură cu sexualitatea. Deci, sunt sau nu heterosexuală? Viața mea de până acum îmi spune că erotismul meu, așa pricăjit și sporadic, s-a manifestat numai față de bărbați, așadar sunt îndreptățită să spun despre mine că sunt heterosexuală. Tehnic, adică, sunt. Dar eu am simțit că sunt atrasă de întregimea acelor bărbați, nu de gonadele lor. A, că uitai: bizareria maximă este că un homosexual s-a îndrăgostit rău de tot de mine, ba chiar m-a și iubit, și nu cu dragoste de frate sau de prieten. Cred că momentul ăla m-a făcut să-mi dau seama că noi iubim oameni, nu sexe. Așa că n-am făcut pe Moise niciodată, nici toiagul odrăslit al lui Aaron n-am fost. Nu e-n puterea mea să despart apele, că doar, vorba bunică-mii, „nu-mpărățesc eu lumea“.
Nu e treaba mea cine de cine este atras sexualicește, atâta vreme cât nu vorbim despre pedofilie, necrofilie, zoofilie și alte degenerări. Dacă este vorba despre doi oameni adulți care consimt liber uniunii lor, atunci de ce să mă opun eu iubirii lor și parteneriatului lor civil, ce drept am eu, dreptul meu de heterosexuală? Și uite-așa acești oameni nu se pot moșteni unii pe alții, nu pot da semnătură la spital, în caz de urgență chirurgicală, nu pot avea acele drepturi pe care noi, heterosexualii, le avem numai fiindcă suntem heterosexuali. Însă numai prin căsătorie, pentru că nici noi nu avem dreptul la parteneriate civile în România. Nu vreau să intru în zona aberațiilor de tipul „văd copiii noștri pe stradă oameni de același sex pupându-se și ținându-se de mână și devin și ei homosexuali“, îmi respect cititorii, nu cred că vreunul dintre ei poate înghiți o astfel de gogoriță. Am de mulți ani prieteni foarte apropiați care sunt homosexuali și n-am avut nici măcar vreo tresărire erotică în acest sens, darămite vreo tentație. Te naști într-un fel sau în altul, însă drepturile tale de om trebuie să fie aceleași. Așa cum ai dreptul să asculți ce muzică îți place ție, să mănânci ce vrei, să bei apă plată sau carbogazoasă și tot așa. Dar pentru ca noi să ajungem să înțelegem ce înseamnă un drept omenesc avem nevoie de reformarea sistemului de educație. Totul se leagă și se dezleagă acolo. Copilul care învață azi într-un sistem educațional sănătos este adultul sănătos de mâine. Noi, iată, ne sfâșiem pe tema asta și am fi în stare să ne otrăvim numai fiindcă nu împărtășim definiția cuvântului „familie“. Familia înseamnă dragoste, oameni buni, și începe cu a-i purta grija celui pe care-l iubești. Iar purtarea de grijă nu se termină niciodată față de cei pe care-i iubim. Dacă-i iubim de-adevăratelea. De murit, murim cu toții, pentru că moartea nu are preferințe sexuale, e de-o toleranță de invidiat. Cred c-am putea învăța câte ceva de la ea.
Proză nonficțională de calitate, scrisul Doamnei Ana Barton aparține literaturii, ilustrând ,,literaritatea condiționalăˮ (G. Genette). În privința conținutului acestei postări, se poate considera că detabuizarea oricărei teme, prin verbalizare, este benefică și confirmă legitimitatea libertății de expresie. Dacă literatura se poate juca oricum cu Eros și Thanatos, gratuitatea fiindu-i consubstanțială, în viața de zi cu zi, la nivelul trăirii efective, rușinea și vinovăția nu pot fi separate de cele două pulsiuni existențiale decât dacă, fără să observăm, am intrat în postumanitate. Istoric și cultural, natura umană, deși caută bucuria și plăcerea, apoi cultivă intelectul și, de când cu ,,ecranosferaˮ, mai cu seamă simțurile, nu poate renunța decât cu efecte catastrofale la procesele de conștiință, la tensiunea nevrotică dintre suflet și trup. Când nu ne vom mai rușina și nu ne vom mai simți vinovați de sexualitatea noastră, sub orice formă, atunci se va produce o revoluție mentală. Este adevărat că sexualitatea poate inhiba violența, în cele mai multe cazuri, dar forma tradițională a familiei, cu femeie și bărbat, este un rău necesar pentru slăbiciunea omenească, iar orice alt tip de instituționalizare a acestor raporturi să vină atunci când oamenii, în majoritate, vor fi mândri de sexualitatea lor, iar nu ca o compensare pentru vinovăție și rușine. Este un punct de vedere, acela al tradiției iudeo-creștine. Cer scuze dacă am deranjat cu această opinie.
Deloc, dimpotrivă, mulțumesc pentru exprimarea atât de elegantă și asertivă a opiniei dumneavoastră.