Unde se duc inimile cicatrizate când se duc?

Pentru că sigur au un loc al lor. Poate un câmp auriu, cicatrizat și el pe ici, pe colo, poate o linguriță de nor alb, de munte, ori poate au marea lor cea mare, cea mai mare, cicatrizată în adâncuri, caldă și roșie la țărm. Sau poate locul inimilor cicatrizate e-n inimile noastre pletorice, neapărat la un perete distanță de cocoloașele alea din noi care nu simt nici frigul, nici căldura. Să nu se-atingă, să nu se-amestece.

Filmul lui Radu Jude, produs de Ada Solomon, are același nume cu cel al cărții din care s-a născut, „Inimi cicatrizate“ de Max Blecher. Fiindcă am citit cartea lui Blecher, m-am dus la film în cunoștință de cauză, știam foarte bine cam ce m-așteaptă. Fiindcă sigur a visat multă vreme cartea lui Blecher, Radu Jude a ales să insereze în film fragmente din carte, în momente în care secvențele căscau în spectatori crevase mari și-adânci. Dintr-odată, îți apăreau în fața ochilor cuvintele scriitorului, așternute cu alb pe negru, parcă pulsând în buricele degetelor tale, parcă fugind de tine, de el, de ele.

Mai mult decât al ăsteia-n care ne zbatem, acesta este filmul lumii celeilalte, în fiecare secundă personajele stând cu un picior aici și cu unul dincolo. Dar parcă ăla de dincolo e mai stabil, iar cel de-aici, șovăitor și fragil. Însă frumusețea acestui film în asta stă: în șovăire și-n fragilitate. În a lua clipa cu amândouă mâinile, cu disperările și cu miracolele ei mici și covârșitoare în același timp, în a aboli sisteme, de la ăla moral la ăla politic, în a cotropi milimetri de suflet, un țesut fraged și albastru, în a cânta cu ochii și a urla cu mâinile în timp ce bați cu pumnii-n ghipsul întărit ca groparii cuie-n coșciug.

Și frumusețea mai e în ghipsul moale în care te-nvârt doctorii, felcerii și asistentele, ca niște olari bătrâni cât lumea, ca niște artiști ai morții și nădăjduitori ai vieții în același timp, în zidurile care dau spre marea cicatrizată, în piciorul amputat de care râzi – „Mi-am dat jos piciorul.“ –, în satinul roșu al rochiei care cade peste șoldul îngustat, ajustat cu lemn și fier, în sărutul mai viu ca viața, în privirea îndepărtată și aaproapetoateiubitoare, în sfințenia medicului grobian, în graviditatea avansată a infirmierei celei tinere de la sanatoriul de tuberculoși, în soarele care nu pleacă nici când plouă, nici când ninge, nici când vine noaptea haită la el, în împăcarea cu viul și-n îndrăgostirea de moartea care va să vie curând.

Iar spațiul ăsta dintre viață și curând, teritoriul ăsta cu gargui vii și-nfometați, e însăși, cum tot Blecher a numit-o, irealitatea imediată. Poate, mai degrabă, ar fi trebuit să mă-ntreb, la fel de retoric, unde rămân inimile cicatrizate când rămân? Pentru că ele nu pleacă, de fapt, nicăieri. În lumea lor cicatrizată nu este venire, nu este plecare. Nici viață nu este, nici moarte, deloc. Mișcarea asta care ne e atât de obișnuită, încât nici nu o mai percepem, se mută cu totul în interior, atunci când învelișul se pregătește să se dea jos de pe om.

Nu e un film greu, e doar o capodoperă, o simplă, unică, demantelantă capodoperă. Care nu-ți răspunde la nimic, căreia nu-i pasă de așteptările tale mărunte, de cinefil, care nu te-ncarcă nici măcar pentru o secundă cu vreo coadă de-ntrebare. Și care, în același timp, este apoteoza reflexivității. Și, deopotrivă, un antifon pentru ființă, pentru om. Care e dincolo de aici și dincolo de dincolo.

Foto: Vlad Bâscă, Hi Film Productions