Copilul…

… nu are butoane. Ar fi bine dacă ar avea, ai ști pe ce s-apeși la nevoie. Așa te gândești când nu știi ce să faci, iar apoi te răzgândești pentru că nici tu nu ai butoane și-ți amintești că nici ai tăi n-au avut pe ce s-apese când le-a trebuit. Și nici acum nu știu, când tu ești, chipurile, matur, iar ei sunt și mai maturi decât tine. Și te gândești că, uite, o să vină vremea când copilul tău va fi adult foarte tânăr, apoi va trece de treizeci de ani, de patruzeci, și tu tot o să greșești ca părinte. Pentru că părinte înveți tot timpul să fii și e cea mai grea învățătură de pe fața pământului.

Copilul:

• Nu știe de capul lui. Of și vai, ce ne facem noi?! Dar nici tu nu știi adesea și (te) faci ce poți, cum poți, de fiecare dată.
• E inconștient. Îți spune tot felul de lucruri sau le face, iar tu îți dai seama că nu identifică pericolele mari. Îi explici, vă certați, copilul îți spune că neîncrederea pe care o simte la tine îi spulberă încrederea de sine. Te oprești, te gândești – inclusiv la cât de inconștient ești tu – schimbi macazul, se mai termină o zi. Mâine, o iei de la capăt, într-o inconștiență mare, în care cauți repere, ca să nu leșini de frică.
• E hazardat. Îi spui că-ți face foarte rău să vezi că-și face rău și că ar putea să nu-ți mai facă atât de mult rău. Îl învinovățești, el se-ntristează, se ridică de la masă și se duce-n camera lui. Nu-i e bine, nu ți-e bine. Nu știi cum s-o dregi, ce l-a supărat atât de tare, unde ai greșit? Apoi, îți spune mama ta: „Zi și noapte mă gândesc că fumezi, iar asta îmi face foarte rău, tu nu te gândești deloc la mine, mamă?“. Și-ți dai seama ce i-ai făcut copilului tău atunci când mama ta îți face ție același lucru. Atunci când știi că e posibil să-ți fie mai ușor să te lași de fumat dacă mama-ți spune că te iubește, că ea crede-n tine, că ești soarele ei, luna ei, brânza ei de capră și roșiile de sezon. Dar nu că moare de grija ta. Aia te face să te simți un nenorocit fără scăpare.
• Te enervează sau chiar te scoate din minți. Îți vine să urli și să-i urli în față toate reproșurile care te sufocă. Îți tremură mâinile când rogi copilul să se-așeze, să discutați. Copilul simte energia asta rea și se irită instantaneu. Discuția nu are niciun rost. Mai bună e o cataplasmă cu brațe-mprejur, cu mângâiere de creștet, cu sărutat de păr. Masa discuțiilor e tot acolo, nu cere apă, nici mâncare, poate s-aștepte să vă liniștiți înainte de-a vă așeza.
• Te minte. Direct sau prin omisiune. Ori îți prezintă lucrurile diluat, ca să nu te sperie, ca să nu-i sari în cap, de frică. Descoperi. Faci ca o locomotivă cu abur, te lamentezi, îi spui a mia oară (deși cred c-ai sărit de un milion, dar așa e vorba) că nimic nu te doare mai tare ca minciuna. Copilul se simte un mincinos prost și-și propune-n sinea lui să se perfecționeze, ca să evite pe viitor astfel de fracturi de atmosferă-n casă. La un moment dat, nu te mai minte. Începi să simți c-ai făcut și tu ceva bine, în evoluția ta de părinte. Îți dai șanse, asta înseamnă că mai poți face și alte lucruri bune.
• E duios, îți vorbește frumos, vine și s-așază în brațele tale ca atunci când era mic, îți spune că te iubește. Bun, ce-ascunde? S-a-ndrăgostit și simte nevoia să-ți dea și ție nițică afecțiune pentru că obiectul iubirii nu e de față? A, ești paranoic, e bine, ești un părinte normal. Tu nu te-ai așezat în brațele părinților tăi, așa că noutatea te copleșește. Ține-l în brațe, nu vrea nimic, adică te vrea pe tine. Câți oameni te vor? Începe să te bucuri. Nu e ușor, nu vine repede, dar e minunat și salvator. Bucuria se-nvață.
• Întârzie. Nu răspunde la telefon. Tu vezi numai răpiri, tranșări, spitale, morgi. Suni de trei, patru, șapte, zece ori. Te imaginezi deja mort de supărare. Răspunde într-un final și-ți spune c-avea telefonul pe silent, de ce-ai sunat nebunește, ce, credeai c-a pățit ceva? Respiri, înjuri în gând, bine că e bine. Mai e un pic și se face mare (cinci ani, trei ani, doi, unu). O să-și poarte singur de grijă. S-o crezi tu, mereu îi vei purta grija, numai că în timp e posibil să-nveți să i-o porți fără frică. Am zis posibil, nu sigur.
• Vrea la petrecere cu prietenii. Tu vezi numai sex, droguri, și violență. Plus alcool. Îi spui. Copilul se crucește, îți spune că, dacă nu l-ar privi direct chestia asta, te-ar admira pentru imaginație. Îți amintești că tu faci revelioane și petreceri cu prietenii de când aveai zece ani și nu te-ai îmbătat niciodată nici până acum, deși ai sărit bine de patruzeci. Restul, nici atât. Știi că liniștea ta ar însemna ca el să stea în camera lui și să citească o carte. Ar fi acolo, l-ai păzi tu, ce s-ar putea întâmpla? Nimic, ar crește ca o plantă de apartament. Când ar ieși la pâine, ar face atacuri de panică. Sau la școală.
• Vine mândru de sine de la școală: „Azi era gălăgie în clasă, iar doamna de desen zicea frumos că ne roagă să vorbim un pic mai încet. M-am enervat și le-am spus colegilor că doamna e însărcinată și să-ncerce să se pună un pic în locul bebelușului și să-și imagineze că doamna e mama lor. Le-ar fi plăcut lor să le streseze cineva mama cu atâta zgomot? Au tăcut până la sfârșitul orei.“ E bine, îți spui, începe să-și dea seama că a fi blând nu e totuna cu a fi permisiv. Te-o ajunge și pe tine înțelegerea asta a copilului, stai să vezi.
• Vine iritat din excursie, cu reproșurile cât Africa. De ce l-ai sunat de două ori, când știai că e-n siguranță? Îi spui că voiai să știi cum se simte. Îți zice că știe că voiai să verifici. Taci, era și asta, acum îți dai seama că era. Și să nu-i mai suni colegii. Îi spui că nu-i vei mai suna dacă-și va scoate scârba de telefon de pe silent. Apoi, brusc, îți zice că are momente în care îi vine să se răzbune pe cei care-i fac rău. „Mai mult decât să le zici vreo două?“, întrebi și tu, cu gheață pe limbă deja. Da, mai mult. Sunt niște emoții negative care îl năpădesc și nu știe ce să facă cu ele. Ba, mai mult, nici nu i se par negative. Nu știi ce să-i spui. Las’ că știe el: „Mama, când eram mică, am crescut cu tine și cu tata în atmosfera aia de război rece. Nu vă certați, nu vă-njurați, nu vă vorbeați, nu făceați nimic unul cu altul. Era-nnorat aproape mereu la noi, chiar dacă nu era scandal. Aia nu era liniște. Eu m-așteptam să-nceapă din secundă-n secundă un război. Mi-e greu să-mi identific felul emoțiilor, mama, dar, uite, vorbesc cu tine, vorbesc cu mine, vorbesc cu prietenii, o să vezi c-o să reușesc.“ Tu plângi. Te ridici de la masă și iei copilul în brațe. Vă strângeți tare. „Mama, ești cel mai puternic om pe care-l cunosc tocmai pentru că rănile tale nu te-au slăbit și nu te-au înrăit. Forța asta a ta mă face să-ți spun tot felul de prostii și să fac tot felul de tâmpenii. Mă simt protejată de tine, mama, am curaj să greșesc.“