Sună mai frumos decât „Eu te-am făcut, eu te omor!“, nu-i așa? Mai puțin criminal. În realitate însă, e doar o chestiune de mănuși puse pentru ca părintele, făcătorul, să nu facă bătături de la coada toporului „bunelor“ intenții cu care-și lovește din „dragoste“ copilul. Atitudinea asta față de copii se întâmplă s-o aibă ambii părinți, nu doar unul dintre ei. În unele dintre momentele critice, părinții se coalizează împotriva copilului, în altele, îl trimit de la unul la altul, drept pedeapsă. Să se spele ălălalt pe cap cu greșitorul, cu dezamăgitorul, cu „marele vinovat“.
Acum, să nu se înțeleagă faptul că există familii fără conflicte. Nu, familii de oameni vii în care să nu fie conflicte nu există, așa cum nu există om care să nu aibă conflicte cu sine însuși, darămite cu ceilalți. Conflictul nu înseamnă neapărat disfuncționalitate, ci poate fi un excelent „rezolvator“, dacă este gestionat corect. Însă disfuncționalitate în afara conflictului permanent nu există, fie că el este fățiș sau mocnit. În ambele forme, erodează puternic și sigur.
Poate părea ciudat și hazardat, însă disfuncționalitatea familiilor, și a relațiilor în general, are legătură cu educația și cu sănătatea emoțională deopotrivă. Dacă educația e precară sau nu există, iar emoțiile, ale sale și ale altora, sunt considerate mofturi, omului nu are cum să-i fie bine nici cu sine, nici cu ceilalți. Să-ți înțelegi emoțiile, să le înțelegi și pe-ale altora sunt, până la urmă, tot chestiuni de educație. În fine, nu insist, unele familii doresc să se consolideze și să funcționeze din ce în ce mai bine, muncesc la asta tot timpul, altele se adâncesc în disfuncționalitate și „rezistă“ în dauna tuturor membrilor lor, iar altele se destramă. Trebuia să precizez dintru-nceput, dar n-o fi prea târziu nici acum: vorbesc despre familiile în care sunt și copii.
Ca să fiu clară, nu orice nefacere pe voie copilului înseamnă abuz, nu orice dezacord între membrii unei familii este o dramă. Ca să reușim să identificăm ce este și ce nu este abuz avem nevoie să ne educăm permanent, să nu trăim cu falsa impresie că le știm noi pe toate, nu de alta, dar mirarea că ne cam ies toate pe dos nu-și mai are rostul. Adulții sunt responsabili de hrănirea, îmbrăcarea, încălțarea și adăpostirea copilului, dar și de fericirea lui. Pentru că fericirea copilului înseamnă echilibrul și forța adultului care va fi.
Foto: Irina Ionescu-Homoriceanu
Uneori, adulții înțeleg asta, de foarte multe ori însă, nu. Și așa se face că există mulți copii nefericiți în familiile lor nefericite. Alteori, familiile astea se sparg. Teoretic, ar trebui să le fie mai bine tuturor, nu? Practic, arareori se-ntâmplă să le fie. Și iată:
Cum pot să fac bucăți viața unui copil
1. Eu îl cresc, deci, e al meu. Celălalt părinte este dușmanul meu și, deci, al copilului meu, care nu mai e al nostru. Îi spun copilului că părintele lui e un dușman care vrea să ne facă rău și mie, și copilului. Ce ajunge la copil: eu și părintele meu crescător sunt în pericol pentru că ne atacă grav celălalt părinte al meu; sunt și suntem în nesiguranță; mi-e frică; sunt mic și nu am cum să rezolv asta; mi-e foarte frică.
2. Eu mă sacrific pentru tine, fac totul pentru tine, uite cât mă chinui ca să ai tu tot ce-ți trebuie. Celălalt părinte al tău nu face nimic. Ce simte copilul: sunt vinovat de suferința părintelui meu care mă crește; dacă n-aș fi existat, părintele meu nu ar fi suferit; sunt trist și neputincios; sunt un nimic.
3. Vrei să te duci la taică-tu/ maică-ta?! După ce că eu fac totul pentru tine, tu vrei să te duci acolo? Bine că știu pentru cine mă chinui de dimineață până seara, pentru cine-mi distrug viața. Ce simte copilul: sunt un trădător, îi fac rău părintelui care mă crește și se sacrifică pentru mine; sunt un om rău, nu merit nimic; mi-e dor de celălalt părinte al meu, îl iubesc, dar astea sunt lucruri greșite, sunt un om greșit.
4. Eu sufăr, înțelegi? Sufăr îngrozitor, sufăr tot timpul, toate sunt pe capul meu și trebuie să mă descurc cu ele, celuilalt părinte al tău nu-i pasă, e un nenorocit/ o nenorocită. Ce simte copilul: sunt lipsit de putere și de importanță, părintele meu suferă ca să mă crească pe mine, să crești un copil este un chin, copilul este un chin, mă doare să fiu copil, e rău să fii copil, e foarte rău să exiști.
5. Ce să cauți la taică-tu/ maică-ta? Nu vezi că și-a făcut altă familie? Tu nu mai exiști pentru el/ ea. Nu e bine acolo, nimeni nu te iubește pe tine acolo, numai eu te iubesc, numai cu mine ți-e bine, aici, la noi, acasă. Nu te duce acolo, e urât și rău acolo, o să suferi. O să sufăr și eu, că mă lași singură/ singur aici. Ce simte copilul: mama/ tata poate să aibă dreptate; dacă celălalt părinte al meu nu mă mai iubește?; dar, dacă nu mă mai iubește, de ce mă caută, de ce vrea să fim împreună?; nu mă duc, mama/ tata care mă crește va suferi, o/ îl nedreptățesc, sunt dator să am grijă de părintele care mă crește chiar dacă-l iubesc pe dușmanul lui, care este celălalt părinte al meu; sunt un nerecunoscător, dar sunt obligat să fiu părintele părintelui meu care mă crește și să am grijă să nu-l supăr.
6. Orice te-nvață taică-tu/ maică-ta e ca să-mi facă mie rău, să se răzbune pe mine, tu să nu asculți. Nimeni în afară de mine nu-ți vrea binele. Ce simte copilul: sunt într-un mare pericol, nu am discernământ, sunt prost, nu am pe nimeni de încredere în afara părintelui care mă crește; dacă i se-ntâmplă ceva, voi fi complet în aer; trebuie să-mi protejez părintele.
7. Nu știi tu cât rău mi-a făcut tatăl tău/ mama ta. E un nemernic/ o nemernică. Mi-a distrus viața și ți-a distrus și ție viața. Ce simte copilul: sunt un distrus, iar celălalt părinte al meu este un mare pericol pentru mine și pentru părintele care mă crește; noi suntem mereu în pericol, mi-e frică rău; dacă semăn și eu un pic cu celălalt părinte al meu și dacă sunt și eu rău și periculos?
8. Nu mă interesează ce părere are taică-tu/ maică-ta! Ce, el/ ea te crește, se chinuie cu tine? Ce simte copilul: creșterea mea este un chin pentru părintele meu, nu e o bucurie; nu sunt un om bun, nu aduc bucurii; părintele care mă crește are dreptul să facă orice dorește cu mine, eu nu contez, depind de dorințele mamei/ tatei, că ea/ el mă crește; trebuie să fiu recunoscător; dacă părintele care mă crește greșește, nu are cine să mă ajute; sunt singur și dependent (e un foarte trist paradox).
9. Nu ești în stare de nimic! Semeni cu taică-tu/ maică-ta! Numai durere în urma voastră. Ce simte copilul: greșesc tot timpul, sunt un copil rău, nu sunt în stare să fac nimic bine, sunt un aproximativ, nu sunt în stare de nimic, mă urăsc.
10. Faci ce-ți spun eu, că numai eu știu ce e bine pentru tine, eu te cresc, eu hotărăsc. Când te-o crește taică-tu/ maică-ta, atunci n-ai decât să faci ce-ți spune el/ ea. Ce simte copilul: eu nu sunt capabil să gândesc, nu am de unde să știu ce e mai bine pentru mine, sunt un pericol pentru mine însumi; îi sunt dator părintelui care mă crește să nu-i ies din cuvânt, c-a făcut atâtea pentru mine; eu nu pot să iau decizii, eu nu contez în viața mea.
A făcut, da. Și încă mai face. O mulțime de lucruri bune și foarte bune, dar și „grenadele“ de mai sus și multe multe altele care nu fac decât să-i explodeze copilului încrederea în el, să-l facă un adult nesigur, dependent pe viață de părintele care l-a crescut, un vinovat cronic și un nefericit veșnic. Ce e cu adevărat înfricoșător este că el le va „preda“ propriilor copii aceste lecții ale suferinței cumplite când va fi părinte. Ajungând un suferitor de profesie, toți cei care se vor lega sufletește de el vor suferi.
Ia zi, părinte crescător, chiar vrei asta pentru copilul pe care zici că-l iubești?
