… oamenii au iubit și o să iubească. Fiecare în felurile lui fiindcă felul în care iubește un om se schimbă de atât de multe ori în toată viața lui. O dată cânți, altă dată vorbești, poate și scrii, faci plăcinte, ridici case ori doar ziduri, dai trup, ceri trup, dai suflet, primești. Și-atâtea altele, nenumăratele, nenumărabilele. Cei mai mulți fac o parte din astea în aceeași iubire, unii, chiar pe toate, dacă iubirea aia e și lungă, e și lată, ca să nu mai zic de-naltă.
Eu am întâlnit niște oameni care dansează iubirea. Îi cheamă Ana Pepine și Paul Cimpoieru. O dansează pe scena Teatrului de pe Lipscani, la Sala Rapsodia, în spectacolul „Doi dintre noi“, cel mai bun nume pe care-l puteau găsi pentru viața-vis pe care cei doi o aștern în fața ochilor, mâinilor, obrajilor, gândurilor, sufletelor spectatorilor.
Foto: Maria Ștefănescu
Am întrebat cândva un om cum o să-mi dau seama că e dragoste, nu o părere? Mi-a spus așa: „O să fie simplu și când n-o să fie ușor.“ Am ținut minte asta și-am căutat mereu mica lumină a marii simplități. Uneori, din cauza focurilor mari de paie mici – iar focurile astea țin puțin, dar se aprind des, adică le-aprindem noi pentru că ni se face câteodată prea frig într-o iubire –, n-am mai văzut simplitatea, că ea e discretă și delicată, nu vine peste tine, nu dă ușa de perete, nu calcă totul în picioare, nu strigă, nu se despoaie, nu ți-arată, nu-ți sare-n ochi, în cap, în inimă.
Și despre toate luminile astea, mici și mari, Ana și Paul „vorbesc“ în specatocul lor nevorbit, de teatru-dans. Știți cum se spune când oamenii nu se mai opresc din vorbit, da? „E omul nevorbit“. Aici, la oamenii ăștia, pe scena lor, că e a lor, deși oficial e a teatrului, e o nevorbire continuă, intensă, fragilă, zbuciumată, sublimată cu totul în dans.
Foto: Maria Ștefănescu
E un spectacol în care nonverbalul își arată splendoarea și puterea, în care emoția mișcării narează bucăți din istoria lumii și a artelor, în care viața și dragostea sunt povestite de două trupuri omenești aproape zburătoare. Un spectacol în care metafora e aripa mâinii stângi sau șoldul drept, e gâtul ridicat a tânjire sau talpa căutătoare de iubire. Ana și Paul sunt figuri de stil și cred că niciodată n-am mai avut sentimentul ăsta în legătură cu oamenii. Ana și Paul sunt doi dintre noi.
