Poveste

Băiatul mergea încet pe drumul spre pădurea de sicomori. Era soare și o iarnă ca primăvara. Plecase cam dezbrăcat și-i părea bine acum, era mai cald decât crezuse. Și-apoi, nu la haine se gândise el când ieșise din casa lui mică, de care îi părea întotdeauna rău că pleacă, îi părea rău s-o lase singură. Când ești singur înțelegi mai bine singurătatea celorlalți, iar casa lui scotea mereu un fel de suspin care umfla pereții ca pe niște pânze când băiatul ieșea pe ușă. Și ușa se scutura puțin în urma lui și nu se închidea niciodată. Băiatul își înțelegea foarte bine ușa, n-avea de ce să se închidă, nu intră nimeni de bunăvoie pe ușa unei case singure, nu forțează nimeni ușa vreunei singurătăți. Simțea în spate suflul cald al ușii lui și pleca unde avea treabă. Căuta să nu stea mult nicăieri, îi era tare grijă de casa lui care îl aștepta cu ochii plecați și care îi deschidea-cer de fiecare dată când intra pe poartă, își scutura ferestrele a bun-venit și dădea ușa de perete, să intre băiatul firav și pistruiat, să intre bucurat, să simtă că vine, nicidecum că se întoarce.

Acum, el plecase iar și se uitase doar o dată în urmă. Casa își trăsese obloanele, lăsase ușa întredeschisă, dar o întredeschidere mișcată ușor de la dreapta la stânga, un fel de dans mărunțel pe loc, de pe un picior pe altul, și-și ridicase puțin perii acoperișului, ca pe niște sprâncene stufoase, să vadă încotro se duce băiatul. S-a liniștit când a văzut c-o ia spre pădure, de-acolo el venea întotdeauna cântând și bătând ritmul cu carâmbii cizmelor. Iar ei îi plăceau bătăile astea, o înfiorau inimile picioarelor ascunse în încălțările roșiatice și ușoare. Avea și ea picioare vesele, cu inimi lungi, care băteau înalt, dar nu și le mai văzuse de la naștere, dormeau în pământ un somn de viață îndulcită de niște cântece vechi cărora ea le uitase versurile și doar le îngâna bătând darabana cu ușorii ușii când era singură acasă. Inimile astea erau furișurile ei și neștiutele lui. Și era bine așa, că le țineau dragostea caldă.

Băiatul mai avea puțin și ajungea la primii copaci, când simți ceva ca o greutate pe gât, deasupra fiecărui umăr. Înghiți încercând s-o alunge, dar nu reuși decât s-o transforme într-o durere potrivit de dus, nici mare, nici mică. Iar el era învățat cu durerile potrivite, n-o mai băgă în seamă după ce i se arătase. Merse înainte, în dreptul soarelui, gândind că are să se așeze sub un copac, într-o umbră cumsecade, și are să se asculte cum tace până are să vie seara și are să plece umbra de tot, după soarele ei. Văzu un pic mai departe un sicomor înalt și frumos încoronat și-și zise că acela este locul cel bun al tăcerii. Porni spre el înghițind în plin durerea mijlocie, din stânga și din dreapta gâtului, și-o puse pe seama puținătății veșmintelor lui.

Sandro Botticelli, Sfântul Ioan Botezătorul (detaliu)

Văzu din depărtare o adunare de făptură la poalele sicomorului și dădu să se întoarcă. Mai vedea oameni din când în când, însă rar, și nu știa ce să facă atunci când îi întâlnea, așa că prefera să se ducă din calea oamenilor. Însă făptura aceea întinse către el o mână lungă și osoasă care nu chema, doar se arăta. Băiatul clipi de două ori și grăbi pasul. Când ajunse dete de un om mai despuiat decât el, cu părul în neorânduială, lung și încâlcit, cu ochii ca negrul rămășițelor focului, aprinși în mijloc, tot ca ele, cu picioarele zdrelite și acoperite numai în susul coapselor cu o haină păroasă, deșirată, în care stăteau cuminți bucăți de crengi uscate. Băiatul s-a așezat lângă om și, de aproape, i-a văzut gâtul subțire prin care urca și cobora prin niște fire groase sângele. Omul avea un gât ca apa, vedeai totul prin el. Băiatul și-a pipăit locurile durerii și a văzut că durerea plecase. Omul s-a întors încet într-o parte, a aplecat puțin capul, a clipit o singură dată și a luat din locul în care se uitase o tipsie pe care era un cap gol, capul lui, al omului, un cap singur, cu ochi aprinși și zâmbet în colțul gurii, cu păr sălbatic și lung. A pus tipsia la picioarele sale și ale băiatului și-atunci băiatul a văzut că omul era încălțat cu sandale, iar una dintre ele era desfăcută, și s-a aplecat să-i lege omului cureaua încălțămintei. Și omul l-a lăsat, iar cu mâna aia cu care nu-l chemase l-a mângâiat pe creștet încet, încet, doar cu vârfurile degetelor.

Băiatul a legat cureaua și s-a ridicat. Ochii însă i-au rămas la capul de pe tipsie și a văzut cum capul acela nu mai era al omului, ci era chiar capul său, pe care l-a recunoscut după fierbințeala ochilor, pe care n-o văzuse niciodată cu ochii, dar o știuse mereu cu sângele. Cu pace s-a uitat băiatul la capul său și a știut că este frumos. În clipa aia, soarele a răzbit puțin printre ramurile sicomorului și-a făcut un lac mic într-o margine de tipsie. Și băiatul s-a văzut acolo, cu capul lui cel nou, cu părul lui cel nou, sălbăticit, cu ochii lui cei noi de rămășiță de foc, cu fruntea lui cea nouă, albă ca o lună. Și s-a uitat la omul de lângă el, care avea același cap, cu același zâmbet, din același foc. Și-atunci băiatul a coborât ochii către tipsie, să-și ia rămas bun de la capul lui care-l slujise până atunci, dar a văzut că tipsia era goală și-o pasăre zbura aproape. Și-a mângâiat cu amândouă palmele părul cel nou și toată fața și s-a uitat la om. Și omul s-a uitat la el. Foc în foc. Și fiecare a văzut cum în aprinderea ochilor celuilalt scria același nume: Ioan.