Lucrurile astea trec, li se-ntâmplă tuturor de mai multe ori în viață. Se numesc ispite, dă-le-n mă-sa. Cine nu le are? Vin, te devastează puțin pe dinăuntru, timp în care tu continui să-ți vezi de ale tale, parcă mai disciplinat decât înainte, apoi se diluează încet-încet și-ntr-o zi te trezești cu pieptul tău știut, de mult mut. Surd și orb, de și mai mult.
Își spunea toatea astea stând în pat și gândindu-se la el. Rememora prima vedere, una obișnuită, urbană, seacă li s-o fi părut celorlalți, însă ei vocea lui i se-nfipsese în stern, ca o săgeată fierbinte. Ea, care vorbește mereu mult când are emoții, atunci nu vorbise mai deloc. Și nici emoții nu avusese. Se trezise cu un fel de pace care venea peste ea în timp ce vocea aia făcea rotocoale, ca fumul de țigară. Nici măcar nu-i plăcuse ce spunea el, dar asta n-avusese nicio importanță. Fusese un pic agitată înainte de întâlnire, un cumul de nimicuri, și dintr-odată simțise că cineva sau ceva i-a luat neliniștea cu mâna. Nici nu-și dăduse seama de asta, doar începuse să respire leneș sau, cum ziceau oamenii, normal.
Nu era prima dată când se-ndrăgostea ea de-o voce, cândva se și măritase cu una, dar numai acum își dădea seama că are o sensibilitate pentru voci și că a venit vremea să învețe să-și cunoască sensibilitatea asta și să o stăpânească. Fiindcă atunci când nu știi ce să faci cu ce simți, te-apuci să stăpânești într-un fel sau în altul. Digurile par sigure.
Se văzuse cu el încă de câteva ori, în zilele următoare, și observase surprinsă că venise primăvara. Adică totul era mai verde și mai mult. Așa, un fel de nebunie a verdelui, o expandare dementă, atotcuprinzătoare, înfricoșătoare chiar. Cu el vorbise puțin, chestiuni oarecare, aveau treabă de făcut împreună. Însă când stăteau unul lângă altul, ei îi creștea un copac interior în câteva minute: rădăcină, tulpină, coroană. Din reflex, își îndrepta spatele, să aibă loc copacul, să nu care cumva să-i iasă vreo ramură din gât. Într-o săptămână, în corpul ei, prin venele ei, în stomac și-n diafragmă, crescuse o pădure.
Vocea aia caldă o-nvia. Fusese convinsă că n-o să vrea să sărute niciodată un străin, ce naiba mai e și prostia asta?, numai că acum nu se putea gândi la altceva. Curios, n-ar fi făcut dragoste cu el, a-ncercat să-și imagineze, dar mâinile i s-au răcit brusc. Ea voia doar să-l sărute. Voia să guste pereții exteriori ai vocii ăleia care creștea în ea copaci. Sigur că nu spunea și nu arăta nimic. Nu spusese și nu arătase nimic niciodată. Asta era doar o altă dată a lui niciodată.
Edvard Munch, Sărutul
După ce-au terminat de lucrat ce-au avut, au mai schimbat câteva e-mailuri și-a trecut un an. În timpul ăsta, ea a defrișat frumos interiorul ăla verde, și-a pus la loc și măștile interioare, a orbit, surzit și muțit la loc. Își vedea de treabă. Din când în când, mai avea câte un atac de viu, dar tăia, învățase să extirpe sămânța copacului, o simțea de cum se-așază la crescut. Zâmbea amintirii vocii, se bucura de căldura care o invada în momentele astea și lua cu lingurița din binele ăsta, părăluțe albe pentru zile negre.
În dimineața asta însă, din cine știe ce motive necunoscute, vigilența îi fusese diminuată, iar copacul crescuse în câteva minute tot, iar ei îi dăduseră lacrimile. Deschisese gura să spună ceva, însă o creangă subțire, plină de frunze și flori, îi ieșise printre buze și i se odihnea pe pernă, ca o pisică de ploaie. A dat să-nghită și-a văzut că n-are nicio greutate. Deci, am înnebunit. Frica de pierdere a minților era la ea mai mare decât aia de moarte, așa c-a sărit din pat, a căutat telefonul și l-a sunat. El n-a zis nici alo, nici altceva. Nici ea n-a zis nimic. Tăceau în timp ce ei îi creșteau niște copaci noi, care-i explodau în urechi, în glezne, în șira spinării. A vorbit el primul:
– Unde?
– Nu știu.
– Plouă.
– Da.
– Știu o terasă mică pe-o străduță, Frunzei îi zice, a treia casă pe dreapta, cum vii dinspre centru. Sunt două mese acolo, sub un acoperiș. E un pic altfel făcută, mesele alea sunt în spatele casei, nu se văd când intri-n curte.
– Plec acum.
– Acum și eu.
Ea l-a găsit acolo, sub acoperișul ăla, cu o cafea în față și cu umbrela deschisă la picioare. A pus-o pe-a ei lângă a lui, s-a așezat și-a cerut o ciocolată caldă. La cealaltă masă nu era nimeni. Stăteau alături, nu față-n față. Fiecare bea din brunul lui. Nu vorbeau nimic. În fața ei, pe masă, pe scaune, pe cimentul de dedesubt, o pădure tânără și nebună. Îi era frică să vorbească, ținea buzele strânse, să nu țâșnească ramuri. Au tăcut încă o cafea și încă o ciocolată caldă. Apoi, s-au întors brusc unul spre altul și s-au privit cum o fac caii, cu nările fremătând. Sărutul, care stătuse pe al treilea scaun de la masa aia și nu băuse nimic, s-a-nfipt în ei cu sete și cu foame, cu râs și cu plâns. Și le-a rezistat vreo două ore. Când însă a simțit că se usucă pe picioare, a pus o mână pe gura lui, una pe gura ei, a stat un pic, să-i vină inima la loc, apoi s-a ridicat și s-a dus singur să-și ia o apă minerală la un litru jumate.
Cat de frumos spus! Multumesc!
Mulțumesc.
Genial text!
Te iubesc, fetiț.
Copacii!Da,copacii.La orice varsta,Doamne!
Până la capăt.
“Paduri ce-ar fi putut sa fie..”
Absolut superb,multumesc !
Și eu.
Vocea, mirosul si sarutul. A fost in ordinea asta.
Mulțumesc, Danah.
Iubesc aceste rânduri! Cu fiecare frunza fosnind cuvinte. Cu fiecare ramură, iubesc aceste imagini atât de vii. Dintr-un pământ mereu roditor, infloresc mereu acești copaci. Minunată (de)scriere!
Mulțumesc, Mădălina.
Ți-am citit cartea într-o zi și am uitat să respir alte trei, prinsă între simțiri. Am înviat abia când am pus ochii peste textul ăsta. Le zici bine, frumos, potrivit, cu ethos și pathos. M-am îndrăgostit, iar, de pagini, cerneală și casa bunicilor. Îți mulțumesc!
Și eu îți mulțumesc.
m-am prins. tu scrii de fapt poezie
Te îmbrățișez, Dan.
Minunat!
Mulțumesc.
tu hrăneşti când torni gând în cuvânt
Mulțumesc.