„Mama, îmi cumperi și mie o prostie?“ Și sărea pe loc în timp ce cânta întrebarea asta. Noi râdeam de-am speriat molu’. Are nouă ani și jumătate și e nepotul meu, fiul verișoarei mele primare, Cristina, și al vărului meu, că-l iubesc de când erau și el, și verișoara mea în clasa a șasea – da, unii oameni se căsătoresc cu prima dragoste și au, la 38 de ani, 26 de ani de relație minunată –, Valentin. Pe săritorul și doritorul de prostie pe bani îl cheamă Vladimir. „Prostia“ s-a dovedit a fi un covrig cu gem de vișine, mă rog, până la urmă, au fost mai mulți covrigi, că prostia face poftă, așa că am mâncat toți, și ăia mici, și ăia mari.
Acasă, ne-am strâns toți la poveste, nu ne mai văzuserăm de la începutul verii. Copiii, pentru că Vladimir îl are drept frate cu trei ani mai mic pe Filip cel iubitor și de toate râzător, mi-au arătat scheletul în iarnă. Vă pun poză. Înțeleg că n-are nici toate membrele, nici toate organele, urmează să le primească, de la rude.
Apoi, ca orice frați care se-nțeleg foarte bine, s-au dus să se joace în camera lor, cu promisiunea că, înainte de culcare, cântăm și dansăm toți. Ceea ce am și făcut. Dar până acolo, m-am așezat cu Cristina la o vorbă, ca surorile, nu? La noi în familie, bunicii au avut patru nepoți, eu cu frate-meu și verișoarele noastre primare. Am fost crescuți ca frații și am rămas așa. Și, la un moment dat, îmi pică ochii pe tabla lor din bucătărie, una mică și neagră, ca orice tablă, cu cretă colorată la poale, loc în care fiecare lasă ce mesaje vrea și cui vrea. Iată ce era scris și desenat pe ea:
– Cristina, ce-nseamnă „cei doi saci“?, am întrebat.
– E un concept al lui Vladimir.
– Așa…
– A venit într-o zi de la școală și mi-a zis: „Mama, hai să-ți arăt ceva“. Și s-a apucat să deseneze sacii ăștia. L-am întrebat și eu ce-i cu ei, dar mi-a răspuns după ce-a terminat.
– Din desen nu-nțeleg mare lucru.
– Nici n-ai cum, c-a venit Filip și-a mai dat și el cu creta pe-acolo, așa că nu se mai înțelege nimic. Dar îți spun eu. După ce-a terminat Vladimir de desenat, s-a așezat pe scaun și mi-a spus așa: „Mama, în cei doi saci punem noi bunele și relele dintr-o zi. În stânga, bunele, în dreapta, relele.“ Și seara golim sacii?, am întrebat eu. „Nu, mama, cum să golești ceva abstract? Cei doi saci nu există în realitate, ne imaginăm noi că există. Pe urmă, nu e nevoie să aruncăm nimic: și bunele, și relele sunt experiențe.“ Îți dai seama c-am înlemnit.
– Îmi dau. Mie mi s-ar fi luat și darul vorbirii. Asta a fost tot?
– Nu, l-am întrebat dacă noi doi – fiindcă sacii ăștia sunt pentru el și pentru mine, Filip și Val n-au treabă cu sacii noștri – ar trebui să facem asta în fiecare seară, înainte de culcare. „Mama, facem de câte ori pe zi avem nevoie să facem. Sunt sacii noștri și au capacitate infinită. Ți-am spus că sunt abstracți. Putem să punem în ei oricât, în fiecare zi. Acolo sunt toate experiențele noastre.“
