Tata

Tata. Semăn cu tata prea mult. De-aia nici nu pot scrie despre el. Sunt înaltă ca tata, dar departe de tata. El are 2,10 metri. Dacă n-aş fi făcut nenorocita aia de cură de slăbire când aveam 15 ani şi jumătate, aş fi avut mai mult de 1,77 metri, că sora tatălui meu are 1,98. Da, o familie de longilini. Şi mai au şi ochii albaştri. Nu şi eu. Eu i-am luat pe cei ai bunicului matern, aşa că atunci când aveam zece ani şi eram în cabinetul doctorului Falcă – dentist, normal, ar fi fost culmea să-şi aleagă o altă specializare –, doctorul mi-a zis: „Ai fi fost mortală, dacă aveai ochii albaştri“. Ei, bine, eu îmi doresc să fiu vitală, nu mortală, doc.

Tata. Un tip tânăr şi vesel care venea săptămânal în casa bunicilor, unde creşteam eu. Mă intimida, aşa că-l evitam cât puteam. Şi puteam, că nici el nu ştia prea bine ce faci cu un copil care creşte departe de tine. Era tânăr tata când am început eu să ştiu cine este. Dacă eu aveam doi ani, el avea 25. Şi mama la fel. Veneau amândoi sâmbăta, la părinţi, să-şi vadă fata. Eu nu ştiam că ei sunt părinţii mei, ci nişte tineri mişto. Părinţii mei erau bunicii.

Tata. L-am supărat odată pe tata şi-a vrut să mă pedepsească. M-a luat în braţe şi m-a urcat pe acoperişul casei. E foarte înalt tata. Poate pedepsi în felul ăsta. Am stat pe acoperiş un pic şi nici nu m-am speriat. A fost prima dată când am văzut de deasupra locurile-n care trăiam şi mi-au plăcut. N-a reuşit să mă pedepsească. I-am zis atunci: „Ştiu că mă iubeşti. Îmi amintesc de tine când am vrut să sar din leagănul de lemn. Te-ai aruncat să mă prinzi şi ţi-ai bubit genunchii. Dă-mă jos.“.

Tata. Mi-a luat bicicletă Pegas, roşie, când aveam şase ani. Ne-am dus amândoi la AutoMotoVeloSport, a ales-o, m-a întrebat dacă-mi place, mie-mi plăcea orice pe-atunci şi mutre nu fac nici azi, de-aia a zis fosta mea soacră: „Ţie poa’ să-ţi dea cineva şi o cârpă de şters prafu’, că tu nu te strâmbi“, apoi m-a luat de mână, aplecându-se mult în dreapta, să nu mă piardă, că nu eram obişnuită cu oraşul, şi m-a dus în capătul Bulevardului Castanilor. Mi-a zis să mă urc pe bicicletă şi să merg. I-am spus că nu ştiu să merg cu bicicleta. Tata a zis că-nvăţ singură doar mergând. M-am urcat şi-am ajuns la gară, cu el alergând pe lângă bicicletă. Şi l-am alergat şi-napoi, c-acum eram expertă.

Tata. Când am ajuns în casa părinţilor, la şcoală, că nu se făcea ca un copil să facă şcoala la ţară, era un copil bizar, promitea să-nveţe bine, tata m-a învăţat să-i fac cafea. Cred că făceam vreo şapte-opt pe zi, dar îmi plăcea. Mă simţeam mare. I-o duceam în sufragerie şi i-o aşezam pe măsuţă. El citea. Citea în aproape tot timpul lui liber, de după serviciu. Citea şi noaptea tata. Biblioteca pe care-am găsit-o eu în casa părinţilor mi-a ţinut de dor de bunici.

Tata. Am pe plica cotului drept un semn din naştere. Identic cu al lui, doar că mai mic. Numai sânii-i avem la fel. N-ai cum să nu zici că-s fata lui. Bine totuşi că frate-meu n-a moştenit sânii mamei. De-o vreme, am început să semăn fizic mult cu mama, iar frate-meu, cu tata. Când eram copii, ai fi jurat că fiecare-şi făcuse copilul prin partenogeneză. Sunt iute la mânie ca tata. Numai că el e deja mai tânăr decât mine fiindcă se mânie încă repede, repede. Eu nu mai ştiu să mă mânii. Am învăţat, cu timpul, să mă întristez.

Tata. Ne-am certat prin primăvară ca-n tinerețile noastre. Da, ale amândurora fiindcă între mine și tata sunt 23 de ani distanță. El a strigat, ca-n copilăria mea, eu am strigat la el, ca niciodată. A fost șocat: „Țipi la mine?“. Da, tată, țip la tine, ca să-ți arăt că țipătul nu e argument, ca să știi că putem discuta în contradictoriu fără să ridicăm vocile, ca să-ți fie clar că discuția asta a luat-o la vale periculos. „Nu-ți permit să țipi la mine!“. Nici eu, tată, nici eu. Și-am lovit masa cu pumnul. S-a ridicat în picioare, m-am ridicat și eu: „Vrei să plec, tată? Pot să plec, pot să nu mai vin niciodată, dacă asta vrei, dar legătura dintre noi doi nu poți s-o rupi, tată. Poți s-o ungi cu suferință, dar nu s-o rupi. Hai să ne așezăm, să vorbim normal, ca oamenii, chiar dacă nu suntem de acord. Dezacordul nu ne diluează sângele, tată.“. Ne-am așezat amândoi, ca furtuna oprită de mână de soare. Am continuat discuția până ne-am lămurit. Am cedat unul altuia de drag unul de altul. Furiile noastre sunt gemene, numai că el nu știa asta, nu văzuse niciodată o furie de-a mea. Le ținusem pe toate și-mi otrăvisem sufletul cu ele. Am fost și sunt un părinte prost și din cauza furiilor ăstora pe care de copil le-am ținut în mine, le-am făcut buncăre, le-am hrănit, le-am dat și apă să bea, le-am dus la mare, la munte, le-am spălat, le-am pieptănat, grijă mare de ele am avut, așa de mare că era să mor de câteva ori de la atâta grijă de durere. Tata s-a speriat de mine, dar, deh, sunt fata lui și-n furie, nu doar în semnul ăla brun, din plica cotului. L-am îmbrățișat și l-am pupat, am plecat, lăsându-l să-și consume revelația. Copiii nu sunt proiecțiile noastre, nu sunt nici măcar proiecțiile lor înșile. Sunt oameni.

Tata. M-am reîntâlnit cu tata după două săptămâni de la furtună. La moartea mamei lui. Am stat cu el, lângă el, am privegheat-o pe buna amândoi, nu ne-am dezlipit în zilele alea. N-am înțeles durerea lui pentru că mama mea și tatăl meu trăiesc. Am fost numai reazem. Ne-am legănat unul pe altul fără cuvinte atunci. Am mâncat brânză și roșii din aceeași farfurie. Asta, de dimineață. Noaptea, pe la trei, m-a luat un frig cu frisoane din alea de scutură casa, iar tata mi-a dat să beau țuică, să mă-ncălzesc. Mi-a dat și-o pătură groasă, ciobănească, pricoiță îi spune prin părțile noastre. I-am zis să punem o pătură și pe buna, că și morților tot la fel de frig trebuie să le fie, dacă nu mai rău. Am râs amândoi și cred c-a râs și buna, dar ea n-a zis nimic. Atâta ne-ar fi fost, să fi zis.

Tata. Când mă duc acasă, îmi spune cele mai noi bancuri, până noaptea, târziu.

Te iubesc, tată.