Nu vrem să știm ce ne doare și nici ce-i doare pe ceilalți. A, că le cerem să ne spună e una, dar cel mai adesea e pură curiozitate, ca să nu-i zic „sindromul colțurilor basmalei bine strânse sub bărbie și uitatului printre uluci, pe seară“. Iar în ce ne privește, dacă îndrăznește cineva să ne spună ce crede că ne-ar durea de fapt, apar justificările, apărarea și respingerea îndrăznitorului. Sau direct respingerea, fără preludii.
Sigur, vorbesc despre acele dureri ascunse pe care le are fiecare om, cele despre care refuză să vorbească și, din păcate, să-și vorbească. Și fiindcă zilele astea se tot discută și dispută statutul celor cu orientare sexuală diferită de cea a majorității, anume cea homosexuală, m-am gândit că mult mai ușor este „iertat“ un om care-și declară homosexualitatea decât unul care și-ar declara o tulburare sufletească sau un cumul de tulburări sufletești. Nu zic „tulburări psihice“, e o expresie care înspăimântă. Pentru că, da, societatea consideră că se află în postura de a „ierta“ și a „tolera“ ceea ce este diferit de majoritate, iar aici mă refer la homosexualitate, fiindcă tristețea și agresivitatea care sunt la tot pasul, și pe stradă, și la birou, și acasă, și-n spațiul virtual, arată limpede că procentul în ce privește tulburarea sufletească e inversat. Da, suferinzii sunt majoritari, chiar dacă n-o știu, chiar dacă nu vor s-o afle, chiar dacă cei de lângă ei nu-și dau seama ori își dau, dar nu le pasă. Bine, o să ziceți, dar dacă și cei de lângă sunt suferinzi, că doar ai zis că vorbim despre foarte mulți, nu? Am zis, da, însă mai ușor vezi problemele altuia, faptul că nu te ating pe tine ajută enorm să-ți fie mai clar, decât pe-ale tale. Chiar și-atunci cânt tu însuți ești afectat serios de propriile probleme pe care refuzi să le identifici, să le recunoști și să le confrunți.
Foto: Costică Acsinte
Dacă azi aș scrie un status sau un text pe site-ul ăsta în care mi-aș recunoaște homosexualitatea, n-ar fi prea grav, repercusiunile nu m-ar distruge. N-ar fi nici ușor, o, nu!, dar aș supraviețui. Cu echimoze pe inimă, cu julituri, poate și cu oase rupte, dar aș supraviețui. Dacă însă aș scrie că sufăr de o tulburare emoțională, să zicem, absolut tot ce am spus sau am scris vreodată ar fi pus la-ndoială, ar fi luat și răstălmăcit, ar fi îngropat. Da, orice cuvânt, și luările mele de poziție, și glumele mele, și cărțile mele. Totul s-ar duce de râpă. „Săraca, păi, de-aia zicea/scria ea așa, că, uite, are probleme serioase. Cine știe de când o fi așa, ptiu, ptiu, Doamne, ferește, biata femeie!“ Sau: „Mda, am știut eu de ce n-o pot suferi, de ce nu-mi place nimic din ce spune/scrie, era ceva dubios la ea, acum e clar și de ce nu pot s-o suport, e nebună. Bleah!“. Și gata, eticheta asta a-ngropat un om. Și e valabil pentru orice om, că doar de-aia majoritatea oamenilor își țin atât de bine ascunse problemele emoționale, unele foarte grave, încât nu mai reușesc nici ei să și le acceseze și să caute să le vindece.
Societatea asta în care trăim toți e atât de afectată încât nu cred că lucrul ăsta nu se vede cu ochiul liber. E suficient să ieși pe stradă, să observi privirile oamenilor, mâinile, felul în care merg, uneori se târăsc, să nu vezi lipsa de bucurie, de vitalitate din ochii și din gesturile lor, din felul în care-și țin umerii și din cum își poartă, cu totul, corpurile care ai senzația că nu sunt locuite de ei înșiși, ci cotropite de niște străini dușmănoși.
Foto: Costică Acsinte
Or, despre asta în România nu se vorbește, asta e o mare rușine, e ceva bine ascuns fiindcă societatea n-ar suporta acest adevăr crud, deși ea îl știe foarte bine fiindcă societatea suntem noi toți. Și fiecare dintre noi știe că îl doare, chiar atunci când refuză să afle ce îl doare, fiecare îl vede pe cel de lângă el că e durut sau chiar răpus de durere și cei mai mulți trăiesc cu nădejdea că mâine „o să fie bine“. Dar când ne doare o măsea, nu ne ducem la doctor? Bine, normal, după ce ne automedicăm cu analgezice măcar o zi-două înainte, dar tot ne ducem, că nu suportăm durerea. Și sufletul e o măsea, chiar dacă e o măsea care nu se vede. Și mai e o diferență: sufletul e o măsea care nu se scoate, se vindecă. Dar nu se vindecă singură. Iar aici seamănă perfect cu celelalte măsele.
Știu oameni cărora le e frică să iasă din case; au joburi care presupun lucratul de acasă și în felul ăsta interacțiunile lor cu alți oameni sunt serios subțiate. Ies numai la cumpărărturile absolut necesare, în rest sunt izolați. Sunt alții care-și alienează copiii, aruncând pe ăștia mici toate neîmplinirile, durerile, abandonurile care i-au făcut pe ei să sufere, care sunt în stare să-și ridice singuri Statuia Părintelui Perfect, sunt oameni care sunt convinși că sunt capabili să-nțeleagă tot ce se-ntâmplă în lume, în orice domeniu, pot emite oricând o părere legată de orice noutate din lume, există oameni care văd în jurul lor numai prostie și suferă că nimeni nu-i atât de deștept pe cât sunt ei, așadar n-au nici cu cine discuta, darămite cu cine trăi, sunt multe, multe suferințe sufletești ale omului, cum foarte multe sunt și cele trupești.
Fiecare suferință a unui om nu seamănă cu cea a altui om, deși, poate, diagnosticul este același. Omul însă nu este același. Eu am făcut ulcer la șaișpe ani jumate și-am văzut doctori și investigații cât nu mai țin minte. Fiecare mi-a dat o rețetă, fiecare mi-a dat un regim. Ultimul doctor pe care l-am consultat în chestiunea asta mi-a zis: „Nu există boli, există bolnavi. Regimul ți-l stabilești singură, excluzând, în timp, ce observi că nu-ți face bine.“ A durat ceva, adică niște ani, dar m-am vindecat. Așa-i și cu măseaua asta care nu se poate extirpa, cum nici stomacul nu se poate, cu sufletul omenesc adică. Mai bine îi este omului să-și identifice suferința, să și-o recunoască și să caute specialistul potrivit care să-l ajute să și-o vindece. Mai bine decât ce? Mai bine decât să și-l piardă și să se piardă.
As avea foarte multe lucruri sa ti le spun Ana, dar o ti le pregatesc in scris.
Când vrei tu, Dana.