Până la capătul capătului

–  Știi cum doare sufletul, mamaie?

Am râs, am privit pieziș bătrâna din fața mea și i-am răspuns neaoș:

–  Ca hemoroizii, mamaie.

După cum își contorsionă chipul, mă pufni pe mine râsul și am înțeles că o trecuseră dureri similare. Eu nu știam, dar auzisem de la o prietenă că într-o noapte se plimbase în pasul piticului prin cameră, fără somn, cu durerea adânc înfiptă în șezut.

–   Cam așa l-am iubit și eu pe omul meu.

–  Ca pe hemoroizi?, mă luă pe mine gura pe dinainte.

Mamaie pomeni ceva de un sfânt și-o poartă, apoi râse. Îl văzuse întâia oară la joc. Ea copilă de 14 ani, el vlăjgan de vreo 30. Era ăl mai mare jucăuș al satelor din valea aia.

–  Era frumos, mamaie?

– Frumos, copchilă.

– Cum era?

– Mie nu mi-o trebuit om prost.  Răsturna carul ca pe paie și nimeni nu mai juca cum juca el.

Foto: Costică Acsinte

Descrieri despre ochi, atitudini, zâmbete. Nimic. Nu-i pot reconstitui portretul viu în mintea mea. Nu-l cunosc. Și mamaie e doar o bunică adoptivă pentru care sunt copilul de pripas ce ți se lipește de suflet ca buretele și nu vrei să-i dai drumul pentru că ți-ar fi frig la inimă după aceea.

S-au luat în pripă ei doi, înainte să plece el pe front. Și până să vină în prima permisie, veni pe lume și fiica lor, un „dondoloț de copchil frumos, de se mira satul”.

– Când venea, de oriunde venea, îmi aducea bomboane. Nu venea cu mâna goală și nu-l lăsa sufletul să vadă că ceva nu mi-e aminte. A venit la tata și i-a zis că de nu mă dă, mă fură, ori își pune capăt zilelor.

– Cum să facă asta mamaie?, m-am speriat eu.

– Apoi, ce știam eu, copchilă, cum sunt oamenii la vremea aia? Știam doar că n-avea stare ca lipitoarea pe om după ce m-a văzut prima oară la joc.

– Și matale? Ai vrut?

– Păi, cum să nu vreau? Rămâneam fată bătrână altfel, râse.

– L-ai iubit?

– Ți-am mai spus.

– Mamaie, te-am întrebat dacă l-ai iubit.

– Piei, ispită! Ți-am zis doar că nu era mai mare jucăuș ca el și nici om să răstoarne carul ca el.

– Mamaie, da’ ce are dragostea cu asta?

– Are copchilă, are. Că pentru un prost nu farmi nici ceapa s-o dai pe la ochi în ziua nunții, se întristă și-și șterse o lacrimă. Apoi, a venit carte de pe front. La Capu’ Donului nu l-au mai găsit. N-a mai știut nimeni de el. N-au zis nici că-i mort, nici că-i viu. Doar că nu mai e. Cum să dispară oameni așa, copchilă, cum, că doar nu era abur de nimic? Da’ se duse ca aburul.

– Și nu te-ai mai dus după altul?

– Și cum aveam să pun icoană de fată în casa altui om? Îi seamănă leit. Și unde-aveam să mai ard eu tămâie de rugăciuni sub icoana lui, la capătului patului, ai? Unde mai găseam loc de alean, să-mi odihnesc inima? Am zis că doar moartea ne-o despărți. Doar că moartea pentru mine încă n-a venit.

A tăcut privind peste dealul  din fața casei. Îl așteptase de la 16 ani și jumătate, iar acum avea 85. Doar pe el. Și acum încă îl mai aștepta să răsară de pe undeva. Poate nu pentru vremelnicia terestră, ci pentru Raiul pentru care aprindea seară de seară o lumânare la capul patului.

– Știi cum doare sufletul, copchilă?

Nu mai știam și nu-mi mai ardea de șagă. Am tăcut. A zâmbit.

– Te-ai înțelepțit o țâră. Știi cum doare? Uite-așa! Şi-și înfipse pumnul mic cu răsunet în capul pieptului meu.

M-a cuprins o durere surdă ce-mi bloca plămânii și îmi contorsiona tot trupul. Mi-au dat lacrimile, fără voie, și-am gemut icnit.

– Acuma știi și tu cum doare sufletul. Și când doare așa, să nu-l dai pe mâna străinului să-l vindece. Leac ești tu. Uite-așa. Şi-mi mai îndreptă o dată oasele. Cu-acelaşi pumn. Cu alt răsunet.