Azi am văzut pentru prima dată de cînd sînt în UK doi adolescenţi pupîndu-se franţuzeşte pe stradă, în uniforme. Şi mi-am adus aminte cu tandreţe de mozoalele din clasa a XII-a cu Andras, în cimitirul reformat, tot în uniforme de liceu. Mă mîngîia pe sîni prin sarafanul bleumarin încins de soare, iar eu îl sărutam la îndoitura dintre gît şi umăr. Mirosea acolo a roşcat, a pistrui şi a piele de adolescent, aproape miel, aproape cîine.
Plecam, apoi, prin pădurile care existau doar în bestiarul iubirii şi nimic nu era mai plăpînd şi mai îndărătnic decît beţele şi pietrele care ne împungeau în coaste şi-n omoplaţi. Nasture cu nasture degetele mele îi scotoceau firele de păr blonde de pe piept şi de la subţiori. Pistruii coborau pînă pe umeri şi dispăreau într-o carne de-o virilitate nedreaptă, era prea tînăr. Ne surprindeau ciobanii cu oi şi cîini, se dădeau la noi să ne rupă-n bucăţi toate animalele pămîntului. Fugeam rîzînd speriaţi, cu hainele fluturînd.
Trăiam într-un borcan cu dulceaţă de nuci. Limbile noastre năclăite de iubire făceau zgomote obscene şi misterioase pe care le evitam, încercam să nu ne pupăm cu sunete. Odată, pe cînd ne sărutam pierduţi, am deschis ochii. Ochii lui întredeschişi, cu irişii căzuţi comatos în marginile albe ale scleroticii m-au îngrozit şi m-au făcut curioasă. Aşa că strîngeam pleoapele pînă la rictus de teamă să nu arăt şi eu aşa de oribil.
Foto: Costică Acsinte
Eu trebuia să fiu impecabilă-n sărut, o imagine de icoană, o moaştă. El nu trebuia să ştie că-i ca un film de groază cînd mă pupă. Mă adulmeca la încheietura braţului şi-mi spunea că miros extraordinar, a iarbă proaspăt cosit. Da, aşa spunea, “iarbă proaspăt cosit”, n-a priceput niciodată cum e cu genurile în limba română. Acasă, singură, trăgeam pe nas încheietura respectivă. Cînd ne-am dus la Lacul Sfînta Ana şi n-am mai putut să urc i-am întins un băţ şi i-am spus să mă tragă la deal. Se smucea, săracu’,-n băţ, ca racu’-n oala cu apă fiartă. Niciodată nu mă mîngîia între coapse, cînd ajungea prea sus mîinile lui descriau volute pe şolduri.
Uneori, ca şi cum sărutul îl paraliza, îi încremeneau mîinile pe talia mea, mă strîngea din reflex, ca picioarele unui gîndac în agonie. În iarbă, îi întindeam mîinile şi i le sărutăm de la degete, palme, pielea expusă, suavă, brăzdată de deltele violete ale venelor, îmi înfingeam dinţii în pulsul viclean al gîtului. Eram diafani şi inexpugnabili, o umbră de roată ridicată pe o umbră de cric.
Mă simt acum Tadeusz bătrîn, studiez cu atenţie borcanul cu argint viu de miere şi aur.
