Pe ușa biroului a intrat o fată mărunțică și firavă. Avea două cozi împletite și se uita într-o parte. Și nici n-avea cum altfel, când mulții ochi ai doamnelor care începeau să frizeze veșnicia în biroul ăla s-au ațintit asupra ei. Mi-am amintit atunci de prima mea întâlnire cu ele.
Cu o seară înainte de prima zi de lucru, ba era deja noapte, a țipat copilul în somn. Am sărit din pat și, în drum spre camera copilului, am intrat cu gura în tocul ușii. Și-am intrat cu sete. Buza mi s-a umflat de parcă aș fi injectat-o și s-a învinețit rapid. Soțul meu a turnat vin pe un colț de pâine și-am ținut cataplasma asta până dimineața. N-a fost degeaba, dar tot se vedea rău. Țesuturile moi nu-ți țin partea. Mi-am dat eu cu o sticlă de fond de ten, dar altceva decât să par Morticia Adams în prima ei zi de muncă de după concediul de maternitate n-am reușit.
Când le-am intrat în birou, doamnele m-au privit cu milă. Am zis scurt: „Bună ziua, m-a bătut bărbatul.“ Numai două dintre ele au înțeles gluma și-au râs cu poftă. Aveam să râdem împreună încă cinci ani. Celelalte m-au privit ca pe o sărită de pe fix și tot așa m-au și tratat mereu. Într-un fel, au avut dreptate. Am râs mereu de fixurile lor și n-am gustat „Vai, dragă, am vârsta mamei tale“. O ai, dar nu ești mama. Pentru mine, vârsta nu înseamnă nimic.
Așa că am știut, când am văzut-o pe fată, ce-o să urmeze, cât de greu o să-i fie. Au luat-o imediat la-ntrebări, i-au făcut anamneza, au dat să intre și-n laptele pe care-l supsese de la mă-sa. Fata răspundea stând cu capul în jos. Mie mi s-a făcut poftă de-o țigară și-am întrebat-o dacă vrea să coboare cu mine, să-i arăt curtea. Jos, am văzut că-și aprinde și ea o țigară și m-am gândit că, deși nu e bine că fumează, o să-i fie mai ușor să se adapteze, dacă mai ieșim amândouă la câte un fum.
Fata era așa de frumoasă, că te-nțepau ochii. Gracilă și puternică în același timp. Avea un râs de la țară, râsul ăla sănătos pentru care orășenii te privesc reprobator. Și, parcă ghicindu-mi gândul, mi-a spus de unde este. Dintr-un loc foarte apropiat de cel în care m-am născut și am trăit eu în primii șapte ani de viață. Am luat-o-n brațe, cu grijă să n-o frâng, și mi-a mirosit a acasa pe care eu deja n-o mai aveam de câțiva ani și de care mi-era tare dor. Fata mirosea a floarea-soarelui și-a pepene verde, adică a bostană spartă la sfârșit de august.
Dac-ar fi să mă gândesc ce-am împărțit în fapte cu fata, n-ar putea zice nimeni c-am fost sau că suntem prietene. Când o simțeam încolțită, îi căutam privirea și-o scoteam la un cinci minute în curte. Uneori, nu vorbeam nimic. Era după cum voia ea. Dar nu mereu. Când o simțeam furioasă, o-ntrebam de acasă. Invariabil, ajungeam să râdem ca nebunele, iar furia se risipea. „Pă mă-ta cum o cheamă?“, m-am trezit într-o zi c-o-ntreb. „Gica“, mi-a răspuns fata, și obrazul i s-a luminat ca la sfinți.
De-atunci, Gica a rămas numele nostru de cod. Cum nu era ceva în regulă, eu ziceam Gica, ea zâmbea, iar lucrurile puteau merge lin mai departe. Nu ne făceam confidențe, nu ieșeam după serviciu, nu ne dădeam telefoane. Lucram împreună și-aveam măcar o dată pe zi câteva minute doar ale noastre. Pe care le vorbeam, le râdeam sau le tăceam. De la fată știu povestea celor mai frumoase mâini și-o țin în inimă de zece ani. Acolo o să rămână. Tot de la ea știu cum te uiți curat la un om, cu frumusețea împletită în două cozi adunate câteodată în creștetul capului, și cum aerul din jurul tău are miros de floare și de fruct. O iubesc pe fată, iar ea știe, chit că nu i-am spus-o niciodată. Nu ne-am văzut de zece ani și nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată. Nici nu contează vederile astea, nu la mine, nici la ea, soarele dintre noi nu cere nimic de la noi.
De dimineață, am văzut c-a pus pe feisbuc o poză cu mă-sa. Cu Gica. Mi-am dat seama, văzând că numele ăla care pentru noi însemna bucurie a prins chip, că Gica a fost mereu cu noi, de câte ori o chemam. Și Gica e prietena mea, chiar dacă n-am întâlnit-o niciodată și, cel mai probabil, nici n-o voi întâlni.
