N-am mâncat mai nimic toată săptămâna. Ba nu, aseară am furat nişte cuburi de cartofi fierbinţi din farfuria Irinei. Dar nu se pune, că ea nu numără. Port numai tocuri foarte înalte de două săptămâni. Am făcut o fixaţie pe sandalele roşii. Ieri le-am înşelat cu alea brune, cu platforme. Gladiatorii. Azi m-am cuminţit şi m-am întors, spăsită, la ele. Rochia asta e prea scurtă, iar eu stau în birou până-n gât, în caz că intră cineva. Au tot intrat, unii, alţii, şi m-au întrebat dacă mă simt bine, aşa, trup în lemn. Mă simt, da.
Mi-ar fi plăcut să năpârlesc, dar se pare că ăsta e un privilegiu, nu o alegere. Pielea mi se sfărâmă în şiraguri albe de făină măcinată la întâmplare. O las în toate urmele. Am grijă să curăţ şi să şterg toate locurile prin care trec. M-am enervat că, în lipsa mea, nişte porumbei concubini şi-au descărcat emoţiile în doi pui pe care nu i-am apucat mici. De fapt, nu i-am luat în seamă, că n-aveau cum să crească atât de repede. L-am văzut pe unul dintre ei pe pervaz şi i-am spus să plece. S-a uitat nedumerit la mine, am reluat invitaţia, însoţită de data asta şi de un gest lămuritor, dar el nici nu s-a mişcat. Am înţeles, cu ruşine, că nu ştia să zboare şi mi-a venit să-l potrivesc mai bine pe picioare, să nu care cumva să cadă şi să se frângă. Azi-dimineaţă am zis aşa: Rada mea, când era pui… Mi-a plăcut cum am zis. Sunt deşteaptă şi sensibilă. E bine.
Nimicul ăla mâncat nu e chiar nimic. Îmi iau zilnic struguri. Întâi albi, pe urmă de ambe sexe, iar azi doar negri. Când mănânc, simt că beau. Nu e rău. Lumea care-mi intră-n încăpere simte nevoia să ciugulească boabe. Şi albe, şi negre. Azi n-au mai avut de ales. Ca să nu li facă prea frică, m-am dus şi le-am dat tuturor fragmente de ciorchine. Se dezlegau uşor de pe trunchi. Cred că le-a plăcut asta fiindcă toţi îşi mâncau din palme.
Foto: Irina Ionescu-Homoriceanu
Am citit poezia Andreei şi am cerut o ţigară. A fost bună. Apoi, am mai cerut una. Şi mai bună. Am citit iar şi mi-am dat seama că poezia aia nu merge fără un pachet gras. Nu intră şi, cel mai rău, nu mai iese. Întâiul e întâi, iar apoiul e la urmă. Ca la carte. Mi-am amintit c-am primit de pomană un pachet de ţigări. Ei, dacă nici eu nu ştiu ce se poate şi ce nu se poate da de pomană… Dar l-am primit fiindcă includea sufletele fumătoare a doi bărbaţi pasionaţi, nu dependenţi. Nişte gurmanzi într-ale tutunului. Mi-am amintit frunzele mari, atârnate pe garduri, legate cu sfori, de când eram copil. C-am fost şi asta. Undeva.
Între timp, am tot scris. Ceva cu secol XV, XVI, Flandra, Bruges. Plăceri inexacte. Şi iar poezia. Ca un farmec ţigănesc, greu, înspăimântător, din ăla care leagă cununiile pe fugă. Nu ştiu unde e locul pe unde intră otrava sau dacă nu cumva o fi toată pielea aia destrămată. Din când în când, mai verificam e-mailul. Azi, numai reduceri la Viagra. Toate, serioase. Trebuie să-mi fac timp şi pentru asta.
Pe urmă, a venit Seva şi-a spus dor. Adică a scris. Mi s-a părut că văd prima dată vorba asta şi-am citit de mai multe ori. Începeam să încap şi-mi vedeam şanse mari de păstrare a rimelului, dar a venit Nora şi mi-a dat o palmă. Adică a scris nişte cuvinte-cu-degete. Am scris cu cratime pentru claritate.
M-a durut şi capul câteva ore bune, ca pe şoricelul care s-a întâlnit cu elefantul. Am luat, am luat ceva. A şi trecut, dar degeaba-ţi trece o durere de cap. Ea e foarte bună fiindcă ascunde desăvârşit. Acum, că s-a dus, eu cum fac să-mi adun zdrenţele din sânge, sandalele roşii şi rochia albastră şi să plec acasă?
Aferim, boieroaico.
Pentru c-am rămas vie?
Pen’ca mi-ai astâmpărat spasmele din stomac. Cum naiba îţi iese?!
Ştiu şi eu, Irinucă? Poate pentru că nu mă gândesc numai la mine?
Iar vie eşti de o viaţă de când te ştiu. Nu mor caii când vor câinii, ştii doară.
Dacă-mi spui că te gândeai tocmai amu la mine mă duc să-ţi dau acatiste la bisearică o lună.
Mă.
Aşa s-or fi chemând?
Crecă.
Şi mă rog frumos, di ce? Ce-am făcut şi nu ştiu io
Eşti. Iar aia ştii.
Acu’, da, mi-s. Dacă m-ai fi vrut să fiu, doar atât, acu’ o oră, cred că sunai în altă parte.
Ştii, numărul ăla scurt de tot.
Două farfurii cu struguri. Albi şi negri.
Sandale roşii nu am, dar am negre cu tocuri de 11. Merg?
Şi tot mi-e dor.
Mă încadrez.
Irina, te pup!
Manu,
Te prea încadrezi. Şi mie mi-e dor de tine.
Curs de lingvistică sapropelică
„Liubovnik” vs. „Futnik”
Pastișă progenitură a plictisului, inspirată de disertația semiologică, semantică și etimologică susținută de Alixandru Graure și Alixandru Kiru, membri de vază* ai Școlii Alixăndrine, cu ocazia sesiunii anuale de comunicate și referări a Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.
Moto:
Paganilor…
„… nu socotiţi că am venit să aduc estetism pe pământ; n-am venit să aduc izuri divine, ci damfuri abjecte de spută, puroi, bălegar, sudoare și tină.
Căci am venit să despart oamenii de confortul autosuficienței lumești scurgându-li-se pe bărbie, pe Ana de fiicele epigonismului, pe Set, Ram și Iafet de soacra lor – Nora.”
(„Heimskringla”, chapter 10-34, quoted by Loki)
Întobăgare (espunere de motive și pricini)
Cam prea idilică și feerică atmosfera în Edenul lu’ Ma’am Barton, amirosind a smirnă de la Sf, Francisc de Assisi, tămâie de la Thomas d’Aquino, Șanelfaiv de la Cocogăbița sau Amouage de la Sheherezada.
Bețigașe parfumate risipite prin zen-colțurile odăilor răstimp în care sofiștii transcendentalismului de budoar se așează pe rogojini din ținutul Praziliei având dublă funcționalitate – lăicer și paporniță – iscodesc prin șcătulele cuhniei după flori de tei și sculătoare numa’ bune pentr-o ceremonie a ceaiului în variantă bizantin-fanariotă pentru ca mai apoi să se… mediteze pe ei scurtcircuitându-și sinapsele ruginite în teosofice diatribe pe marginea sexului îngerilor sau cauza decesului la masculii din specia Mantis Religiosa. (’aisîmăquishînfrezîcînamfolosîtniciovirgulî)
Cupr-ins
Deci, **
liubovnik (pron: lḯu-bòv-nic) și futnik (pron. fút-nic) sunt, în aparență, forme sinonime ce definesc aceeași noțiune de sine-stătătoare – bărbatul (sau omul) aflat într-o relație sau într-un raport de interdependență cu o fimeie.
Întrucât literatura de budoar de specialitate abundă în definiții de un feminism radical ale acestei entități domestice, ne limităm doar la simpla menționare a celei mai plastice dintre aceste definiții, având ca autor prezumat clubul fetelor cucuiete ce consumă doar apă plată cu lămâie, aditivată cu tequilla, în pahare din cristal de Bohemia, asezonate cu țucăr caramel și umbreluță origami:
Așadar, „Bărbatul nu este altceva decât O PRELUNGIRE INUTILĂ A PULII.”
Sau, dacă ar fi să dăm crezare tezelor epicurienilor, și futnicul și liubovnikul reprezintă același concept metafizic ce o văduvește pe o doamnă sau domnișoară, de asemenea conceptuală, de posibilitatea de a se scoborî din pat pe ambele părți ale patului.
Înainte de a detalia diferențele semantice ale acestor pseudo-sinonime, ochiul avizat al specialistului se concentrează asupra etimologiei acestor două superbe exemplare lingvistice: La prima impresie, s-ar putea enunța opinia că ambele cuvinte au aceeași origine, fiind realizate de la o rădăcină lexicală de sine-stătătoare la care se adaugă sufixul slavon „nik” (sau „nic”).
Patentul utilizat este de o largă răspândire, începând de la limba slavonă veche și până la slavona modernă a zilelor noastre:
- naciati – a începe, a conduce; nacial + nik = conducător, lider;
- polk – regiment; polk + ov (genitival enclitic) + nik = colonel;
- ispraviti – a îndrepta, a corija; isprav + nik – ispravnic (înv. șef al poliției în gubernie)
Asemănător modelelor de compunere cu sufixe anterioare și elementele lexicale ale prezentei analize se înscriu metodologiei anterior enunțate:
- liubovnik (etim. slav) = amant, ibovnic, june-prim, amorez
Format din rădăcina „liubiti” – a iubi, a îndrăgi, + terminația „nik” cu rolul de a creiona caracteristica identitară a pasionatului iubăreț;
- futnik – format prin derivarea rădăcinii „fut” – (et. nec., semantică arhicunoscută) + sufixul „nik”.
Apare astfel prima deosebire dintre cei doi termeni: dacă etimologia liubovnicului este certă, vechimea acestuia putând fi aproximată în perioada secolelor IV-VI e.n.***, odată cu pătrunderea triburilor slave în nordul teritoriului actual al țării și formarea unui centru de putere în nordul Mării Negre, nu același lucru se poate afirma despre rădăcina „fut”, întrucât în toate idiomurile slave acest cuvânt nu este regăsit decât sub forma unui neologism recent cu semnificând „piciorul” – unitatea de măsură a lungimilor din sistemul saxon de unități de măsură. Aplicând „ad rem” această semnificație ar rezulta aspectul bizar prin care „futnikul” este persoana îndrituită să-ți care la șuturi în cur de să te saturi de dulceața traiului conjugal. Ceea ce n-ar fi chiar într-atât de eronat, după cum vom desluși mai la vale…
Revenind la etimologia celor doi termeni înrudiți, am stabelit sorgintea liubovnikului în obicinuințele vechilor slavi din sec. IV – VI e.n. Însă putem prezuma originea mult mai îndepărtată a futnicului, în perioada anterioară stăpânirii romane din Dacia, perioadă în care mare parte din teritoriul de nord al provinciei era locuit de daci liberi: carpi, costoboci, roxolani – în sud, mergând chiar până în sec I î.e.n., în perioada maximei înfloriri a regatului dac din timpul înțeleptului rege Burebista-celtoctonul.
Astfel se poate specula cu o doză foarte mare de veridicitate ipoteza ca termenul „fut” să facă parte din bagajul lexical de origine tracică: brad, brânză, barză, baligă, ghimpe, grumaz, iazmă, mazăre, mistreț, mânz, pizdă, pânză, rață, scula, strungă, traistă, vatră, viezure, zgardă.
Păi dacă „pizdă” este un cuvânt cu CERTE origini dacice, apăi atunci oare de unde o veni „fut” – termenul adiacent din punct de vedere … operațional?
Evident că „fut” este un termen avându-și rădăcinile în graiul străbunilor daci. ****
Prin aceasta concluzionăm că fut + nic este un cuvânt derivat, realizat cel mai probabil în primele secole ale erei noastre, obținut prin asocierea unui sufix slav peste o rădăcină lexicală având o vechime cu câteva secole mai mare, dacă nu cumva vechimea acestuia ar fi de domeniul mileniilor.
Odată lămurite detaliile etimologice, se impune o binemeritată acoladă, menită argumentării aspectelor lingvistice din perspectivă sociologică.
Am convenit asupra originii termenilor.
Ce semnifică fiecare dintre ei:
Păi, cam unul și același lucru și anume identitatea persoanei de sex masculin care ține cald patul unei domnițe și care are grijă să nu doarmă neînvălită, ca Doamne feri! să nu-i răcească pisicuța.
Diferențierea semantică dintre cele două cuvinte este dată de momentul temporal Zero, sugerat prin Marschul Nupțial al lui Mendelsshon Bartholdy și materializat faptic prin înfățoșarea porumbeilor în fața altarului.
Deci, prin prezentare simultană antinomică:
Liubovnik este drăguțul de dinainte de cositorie și
Futnic reprezintă monstrul odios ce-ți terorizează zilele doar în baza dreptului de proprietate al Hitlerașului conjugal, drept patrimonial înscris în rubricile certificatului de cositorie.
Liubovnik este acel tinerel drăguț, ce sună sfios la ușa tătânelui și a mumei tale, se prezintă c-o litră de Smirnoff Ice pentru căpcăunul casei, c-o cutie de praline made in Belgica pentru matroana casei și o tufă de trandafiri adunată cu coasa de pe rondurile primăriei pentru juna pistruiată și cu acnee, în căpșorul căreia hormonașii aleargă cu iuțeala câinilor trăgători ai săniilor din cursa anuală Iditarod.
Futnik e totuna cu liubovnikul ce s-a înscris drept coleg în rubricile certificatului de căsătorie, după trecerea honeymoonului, perioadă după care însurățeii încep să se alinte cu vorbe șăgalnice de amor de tipul „boule” „impotentule”, „waco”, „curvo” și să-și care cu nemiluita cratițe în cap, pumni în ficați sau capete în gură.
Liubovnik este acel tinerel sfios care se angajează, pe cuvânt de cercetaș, să ia în primire pază și apărare scumpetea de fată a găzdoilor, pe bază de chitanță și se angajează s-o livreze ’napoi până la orele 22.00, făr’ prea multe și evidente damages, predarea-primirea făcându-se, de asemenea, pe bază de chitanță și nicidecum pe bază de borderou.
Futnik e cerbul consort de peste ani și ani, buhăit ca o față de spate de autobuz, chel ca puță de maimuță capucin, cu un burdihan ca de vacă gestantă cu tăurași gemelari, care stă, îmbrăcat în pijamale, șlapi bortiliți în talpă și maieu „imaculat” de culoarea vântului turbat, cu ochii ca melcul lipiți de ecranul Eurosportului și-ți rage ca un veritabil Bou Bătrân „Fă, să nu uiți să cumperi o basculantă de semințe și un poloboc de bere! Auziși, fă vaco?”
Liubovnik e drăguțul ce-ți cântă serenade la mandolină sub balcon, te plimbă pe faleza mării sau prin „desișurile lacului codrilor albastru”, îți recită poiezii de EmineM și te inițiază în tainele astronomiei arătându-ți constelațiile, în speranța de a prinde un moment de voluntară neatenție spre a-ți achipui nurii feciorelnici.
Futnicul e liubovnikul metamorfozat în căpcăun, care a lăsat chitara tinereților gaj la o casă de amanet ca să aibă bani de jucat la PariLoto.
Liubovnikul e tinerelul sfios ce nu îndrăznește să se arate înainte-ți echipat în slip, în prima iesire la piscină sau pe malul gârlei.
Futnic e porcul mistreț pleonastic ce se defilează-ți pe dinaintea-ți în curul gol, cu ștromeleagul bălăbănindu-se cu grația unui wurst opărit, arhicunoscut fiind amănuntul că una din cele mai admirabile panorame este imaginea mătărângii bălăbănindu-se;
O tempora, o mores, unde ești tu van Gogh ca să-ți tai și cealaltă ureche și să-ți pictezi un alt „Autoportret cu ambele urechi tăiate și mătărânga bălăbănindu-se”?
Liubovnikul e cel care-ți oferă și prolog, și preludiu, și orgasm, și epilog, și epiludiu *****
Futnik e buhaiul acela păros care te stresează în medie 2, 13 secunde, rage ca un buhai ce tocmai a primit stigmatul ferului roșu direct pe scrotul coaielor, răstimp în care tu ești nevoită să numeri oi sau să cânți în minte despre „Zece negri mititei”, numai să nu te apuce mânia la gândul c-ai ajuns și nefutută, și mâzgălită de pomană dar și cu banii luați.
În fine, multe și mărunte se mai pot spune despre „uimitoarele” metamorfozări de-a lungul parcursului cronologic liubovnik – futnik.
Toate având cam aceeași semnificație: liubovnikul e cel ce te ’ubește pentru ceea ce ești, futnikul este satrapul ce-ți fute zilele și creierii exact pentru ceea ce nu ești.
Corolar axiomatic: libovnikul și futnikul sunt un remake existențial al celebrei scrieri „Dr. Jekyll & Mr. Hyde”, realizată cu aceiași protagoniști, în decorul existenței tale și cu recuzita destinului tău.
Odată epuizată această prezentare sugestivă, în final se impune încă o precizare de ordin lingvistic:
Pentru a infirma tenta de radicalism feminist al acestei analize, trebuie de menționat că cele două substantive nu fac parte din categoria epicenelor sau a celor invariabile, ci sunt veritabile substantive variabile, având desinențe specifice genului feminin și numărului plural:
Liubovnik, -ikă, -ici, -ice
Futnic, -ică, -ici, -ice.
Desinențele specifice au rolul de a realiza tratamentul nediscriminatoriu al spețelor domestice, fiind deseori întâlnite situațiile în care liubovnika face parte din specia dominantă a „vânătoarelor” iar targetul acestei hurii estrogenice fiind, în general, câte un bleguț drăguș, pufos ca un ursuleț și blajin ca mezul pâiniței aburinde, proaspăt decuptorită.
În mod analog se deduce că futnika este acea orcă latifundiară, mare cât o combină Claas Dominator, care-ți impune anapoda reinstaurarea matriarhatului în propria-ți locuință.
Epilog:
„Quod ergo Deus coniunxit homo non separet”
(Matthew 16-9)
––
* Adicătelea ăia-s un fel de membri matusalemici, ofiliți, cu coada tăiată și înfipți de-a pururi într-o vază de porțelan Ming plină cu apă în care s-o dizolvat aspirină;
** Aidoma tuturor construcțiilor lexicale ce debutează cu „deci” în „Planet der Affen” – Lumea maimuțelor urlătoare și necuvântătoare;
*** e.n. – adicătelea ERA NOASTRĂ ca să se diferențieze de ERA LOR, nu de alta dar cititorii noștri, în general, sunt muuult mai deștepți decât cititorii lor.
Ș-apoi această formulă științifică de notare a momentului cronologic este mai mult decât indicat pentru a se evita declanșarea unor dispute teologice sterile pe marginea monozeității sau a polizeității funcție de care se atârnă numărătoarea zilelor.
- c-o fi kabbalistul rabin esenian, bun cunoscător al esoterismului ebraic și care a pus-o de-un rodeo măgăresc – veritabilă mizanscenă a tuturor profețiilor vechi-testamentare;
- c-o fi vorba de înaintașul lui Domnul Zeu al Oștirilor, cel gelos ca un lubovnic și răzbunător ca un futnik;
- c-o fi vorba de Mithra;
- c-o fo vorba de Sol-Invictus;
- poate-o fi Jupiter?
- sau poate-o fi Zoroastru?
- poate Amon-Ra?
Cine mamuța șeitanului poate ști cari-i Adivăru-Adivarat?
(evident că numai șăfu’ meu – The Wise God ODIN știe, dar asta-i altă treabă!)
Așa că, spre a evita o nouă cruciadă sau conquistă ideologică, adoptăm formula „era noastră”, având drept marcaj temporal anul 753 Ab Urbe Condita și veleatul 5508 (de la Facerea Lumii).
**** Teză veridică susținută de o inscripție aflată în partea superioară a Columnei Traiane, inscripție care, din păcate, este puțin vizibilă de la nivelul solului.
În basorelieful corespunzător inscripției apar un grup de luptători daci, echipați la mica meserie cu scut, paloș și platoșă, grup aflat sub conducerea unui tarabostes militar și care, agitându-și amenințători cușmele și săbiile în mâini, se îndreaptă amenințători către geniștii damaschinului Apolodor.
Inscripția tradusă din latină, sună mai mult decât edificator.
„Măi Apolodor, futu-ți Jupiterul mă-tii să-ți fut Io!”
QED!
***** epiludiu – (epi- fr. épi-, cf. gr. epi, pe = „deasupra, pe”, „după, la urmă”, „spre” și lat. ludere – a juca, ludi – jocuri) licență nepoetică proprie ™, (asupra căreia dețin copyright ©) și care semnifică spiritul ludic post coitum, răstimp în care liubovnikul te mai țâțâie, te mai mâțâie, te mai ciupește, te mai giugiulește ca să nu adormi imediat pe tine de voluptatea plăcerii.
Restricția de utilizare se referă doar la derivatul lexical „epiludiu”; practica epiludiului este open-source și chiar indicată.
Addenda (oftopic)
Undeva, într-un ținut blestemat de Domnul Zeu cu sărăcie Ioviană, dar binecuvântată cu lăcuitori scoborându-se din spița nedeșartică a aceluiași Iob, un DOCTOR (aka, Vindecător , Tămăduitor (see the name on Dead Sea Scrolls), pasionat de meșteșugul îmbinării buchilor și rostogolirii artistice a slovelor, și-a scos la mezat papirusurile și s-a lăsat priponit de ușiori ca să-i fie găurită urechea cu sula înrobirii literare, cu referință la viitoare suluri ce vor fi ’coperite cu sămne, la cererea vreunui tribun al neociocoismului de cumătrie și prăduială.
Scopul: ca să facă rost de sicli argintați, dintr-aceia răsturnați pe podelele Templului și adunați cu limba de pe jos de fâțarnici iscarioteni.
Tămăduitorul avea nevoie de dinari pomânteni ca să meșterească și să meșteșugească O INIMĂ la o copchilă de 2 anișori, frumoasă și cuminte foc. Copchilă ce-și întipărise în amprenta feței nevinovate tristețea stelei nenorocoase de a nu se fi născut într-un conac de boiari, să moștenească câteva hambare de vorbe estetice și sforăitoare dindărătul cărora să rânjească fața hâdă, ca decupată din bestiarii, a INDIFERENȚEI.
Tămăduitorul și-a vândut palimpsestele ca să cumpere o inimă.
Voi, deșartici zeloți ai Koheletului, ce v-ați comparat de firfiricii stăruinței estetico-caligrafice?
Ciubote roșii ale motanului Dănilă?
Dresuri secsi de culoare roșă-fucksia?
Struguri bicromatici ce ostoiesc setea egocentrismului nelimitat, priponit între minus infinit și plus infinit în DOAR două tonuri existențiale – everything is black and white?
’Au nu cumva vă pominiți că v-ăți fi cumpărat vro doo kile de fericire pomânteană, un loc călduț de nemuritor după ce-o fi să se gate cele 2 kile de euforie telurică, bașca ceva crăițari de ort pentru miluit vămile zeilor și luntrașii Styxului?
Erată:
„2′ 13 secunde”
„bleguț drăguț”
„este mai mult decât indicată”
„c-o fi vorba de înaintașul lui, Domnul Zeu..”
plus un țuhal de sămne de punctuație care trebi împrășchiate la „locurili lor” cu o semănătoare universală pentru cereale.
Lord Thor’s Masoret, da’ un’e trebe impraschiate semnele alea ? :)))
Apăi stăi să-i trimet pe Sköll și Hati ca să-l întrebe pe șăful meu divin undi sî cuvin rășchirati sămnili.
Pânî vin câni ceia mithologici Io* caut în grămătica Academiei Române, pe care mi-o lăsat-o moștiniri bunica me, dimpreună cu ochilarii iia croiți din funduri de pahare Berzelius, un Teraevanghelier ș-un manual de învățământ politico-ideologic de pe vremea lui Stalin. [1]
Îs cam flendurite cărțoaiele, c-o fost ronțăite la colțuri de hârți în vremea foametei, bașca c-o fost folosite mai bine de-o juma’ de veac la coperitul oalilor cu chișleac ca să nu hlinchească mâțâli smântâna.
Ian să-mi pun ochilarii cu gnosticism la purtător ai bunichii, deschidem grămătica la pagina … (în fine, la mai multe pagini) și cetim așa:
- aclo undi marchează o pauză de intonație în graiul vorbitorului (nu-i cazu la mini că, la cât de iute vorbesc, ar trebui să strâng virgulili într-o coșarcă și să le lepăd pe malul gârlei,
Pașol na turbinca, virgula ciorti!);
- aclo undi sunt doo sau mai multe părți de vorbire îndeplinind aceeași funcție sintactică (ci draaqu vre să zâcă cu asta, habarnam!);
- aclo unde părțâli astea de propoziție sunt înlocuiti di propoziții corespunzătoare (iar n-am priceput nică fiindcă asta-i asămănătoare cu prima și vre să zică despre părțâli di propoziții și propoziții coordonate de același feliu, sau subordonate, legate prin juntapunere);
- aclo undi anumiti părți de propoziții sau propoziții nu-s la locul lor topic și îmblă aiurea, ulițarnice, prin-naintea altora mai cu ștaif. Asta-i valabil pentru prețiozitatea bombastică a exprimării boiarilor pasionați de perversiuni lingvistice, materializate prin inversiuni topice;
- aclo unde se dă vreun îndemn, o poruncă sau vro dorință la vreun căpățânos – „Aho, tâNpitule, arză-te-ar focul „Ghenei” și ucigă-te-ar toaca!” – iar căpățânosul este menționat la cazul Vocativ-radio (!);
- s-ar mai fi ieli multi particularități de dichis la folosârea virgulii, da’ cum nu-i timp de sporovăit deșoarece se-ntorc cățăii lu’ Odin, ultima regulă se rezumă cu neobrăzare așa: „Aclo undi vreu mușchii karandașului meu, că doară nu-s mai mâțâțăl cu vro triizăci di ani ca să-mi corecteze vro cotoroanță lucrarea de egzamen).
***
I-auzi, bre, ci-o poroncit Odin:
Cică o cătat IEL în „Poetic Edda” la chapterul triișpi, ș-o găsât că sămănătorul trebe să împrășchie virgulili oriunde i-o veni la îndemână: pe pomânt bun, între schini, pe țarnă bolohănoasă sau în marginea drumulu’. Nu contează unde cade virgula că-i bine primită, Mein Vader, treacă de la mine și virgula asta!
Da’ cică numa’ o regulă trebe să respecte sămănătorul: să privească numa’ înainte și să samene fără să-ntoarcă privirea.
Asta obligație pasămite-i tocmită ca să-l ferească pe sămănător de urgia depresiei ce poate să-l cuprindă dacă se opintește din Lucrare ca să-și vadă în urmă ce batjocură i-o ieșit din sămănătură.
Lămuritu-te-am?
––
[1] ie mi-o mai lasat moștiniri ș-un Oau Faberge dimpreună c-un Nagan cu butoieș plin ș-un porthart de cartușe pe care le-o uitat la ie, în patrușcinci, un palitkamisar NKVD cari s-o îmbatat ca un porc de-atâta samagoni, o uitat drumu’ spre saedinenia lui ș-o luat-o la bântuit la prostanul printre tranșeele nemțăști.
Acum cari l-o bortilit primii pe politrukul rus, nu se mai știe, c-o pușcat șî rușî, șî nemțî cam în același timp.
Interesant îi cî bunichii i-o rămas zălog în posesie deplină și netulburată sculele kamisarului.
Da’ dispri astă moștinire nu am zâs nica mai sus cî nu- bini ca să știe tăt pouletele de melițian boacter despre „tradiția familială”.
Io* n-am zâs nica despre nici un ou Faberge și nici despre vreun Nagan sovietic.
Șșșșșșșt!
Știm numai noi doi șî tăt poporul, da?
God Odin’s Herald, ca lungi nume ai, lamuritu-m-ai, am intzeles tot, dar nustu ce insamna matatal – de unde-i si ce, nu l-am mai auzit. Ou Feberge? io m-am uitat dupa un ou de ciocolata az, doar m-am uitat.
Apăi nici Io* namhabar ce-o fi însemnând „matatal”
Ar pute’ să fie vro rădăcină comestibilă de la cine știe ce buruiană de prin selva amazonica.
Sau poate o fi însemnând o matahală de om ,matol de beat și deosebit de brutal.
În schimb, dacă scrii după tăte regulile diacritice ale spelling nazies-ilor, „mâțâțăl” poci să-ți spui Io* ce-nsamnă prin voivodatul buniculu’ Ștefan, gubernia Bokowinei de Gios.
Adicătelea vre’ să-nsemne „mititel” dar așa, rostit într-o formă mai familiară față de cel etichetat adjectival.
Mâțâțăl se vra să se zică la un copchil mititel de tot, într-atât de mititel încât induce idea de neputință, de neajutorare, de stare faptică ce presupune alocarea unei doze sporite de protecție. Mâțâțăl poate fi și un băiețel ca neghiniță, dar poate fi și un pui de mâță ce-abia ș-o șters puchii de la ochi ș-o-nceput să exploreze arealul împrejmuitor.
Dacă în țara volohă a Miticilor cu inima împetrită se obicinuiește a se zice despre cineva / ceva că e mic, cu maximumul coprehensibil – mititel (cf. radicalului lexical mitic / mitit- = sufix), ei bine, în Bokowina oamenii îs mai calzi la suflit și pun ceva afecțiune într-o exprimare adjectivală sau adverbială astfel încât mâțu’ ceala sau copchilu ceala bicisnic și drăgălaș obligatoriu devine că-i … mâțâțăl.
Și chiar dacă n-ai găsit cuvântul în vreun ceaslov de regionalisme și arhaisme, tocmit de vreun scorțos kakademician, să știi de la mine că mâțâțălul are chiar și forme flexionare:
- La o fetiță mititică și drăgălașă se spune că-i „mâțâțâcă”, iar formele corespunzătoare droaielor de copchilandri mânănțăi ce se duruie chiuind pe derdeluș sunt „mâțâțăi” și „mâțâțăle” sau „mâțâțâci
multu’
acuma stiu