Taraba cu suflete

Mi-am golit sticla de cafea într-o alunecare cu gheare pe trahee în jos. De rea ce era nu-și gasea nici drumul spre stomac. Noroc cu efectul. Era măcar caldă și trezitoare de simțuri. Înaintam prin ceața densă. Doar niște fructe i-ar mai fi trebuit ceții să devină un iaurt colorat. Am râs în sinea mea și am mai făcut un pas. Am intrat in piațeta cu piatră cubică, închisă traficului de mașini. Anticari și meșteșugari trebăluiau de zor. „Cum, Doamne, or fi văzând ce fac pe ceața asta?”, m-am întrebat când m-am izbit de un obiect ascuțit. O tarabă, mai precis. Dintr-un colț al ei, răsună o voce profundă, iritantă:

– Suflete de vânzare! Avem suflete de vânzare!

M-am oprit stâlpita locului de mirare. În coșul pieptului, o durere se înfipse in mine, mai acut decât colțul tarabei de care mă împiedicasem adineaori. Vocea răbufni din nou:

– Suflete de vânzare! Vindem și cumpărăm suflete! Hai să-ți dau un suflet!

Nu eram convinsă că vorbea cu mine. În fond, în ceața aia mai putea fi cineva. Oricum nu l-aș fi văzut, cum nu vedeam cine dă contur vocii scrijelitoare care voia să ia ori să dea suflete.

– Vii?, nu se lăsă vocea.

– Mulțam, am unul, am răspuns îmbufnată. Unde vrei să-l mai pun și pe celălalt? Da’ așa, de curiozitate, cât costă un suflet?

– Pentru cine întreabă, nimic. Aici ți-ai putea și răscumpăra sufletul, în cazul în care ți l-ai mai vândut odată ori l-ai pierdut.

Nu știu de ce, dar îmi venea să plâng.  M-am îndepărtat de locul cu pricina. În urma mea, vocea îmi amintea că, dacă știu pe cineva în nevoie de un suflet, să îl trimit într-acolo. Am cotit-o, bâjbâind, la stânga. De fapt, nici nu mai conta. Oricum nu mai puteai fi sigur care era stânga ori dreapta. Nu vedeai mai departe de lungul nasului, oricât te-ai fi străduit. Așa că întorsul spre stânga ori dreapta era o chestiune mentală, de orientare a creierului, nesigură în teren. Am decis să o țin tot înainte. Nu de alta, dar parcă asta îmi dădea senzația că aș putea ajunge undeva. Am ajuns la o intersecție, cu un semafor funcțional. Nu-l vedeai. Îl auzeai doar cu clămpănitul ca de cioc flămând de pelican. Clamp-clamp-clamp-clamp.  În dreapta, am ghicit arătarea cocârjată a unei femei care se învârtea în cerc.

– Ați pierdut ceva?, mă luă pe mine gura pe dinainte să întreb din exces de amabilități.

– Sufletul, maică.

Un curent electric de mare intensitate îmi trecu prin vene la auzul vocii ei. Ceva din vocea aceea îmi amintea de vocea de la taraba cu suflete.

– Nu mi-l dai puțin pe-al tău, să văd dacă nu-l găsesc pe-al meu?, se văită vocea.

Am îndrumat-o spre piațetă și am luat-o în partea opusă. Cumva, creierul meu, oricât de  sigur era pe sine că a luat-o într-o altă direcție, greșise, căci am aterizat din nou la taraba cu suflete, izbindu-mă violent de un alt colț al ei. Vocea râse.

– Așa repede te-ai întors? Pentru ce?

– Sigur nu ca să mai încasez un colț din afurisita ta de tarabă!, m-am ofticat eu. Vocea râse cu un hohot scurt.

– Ei, acum ce faci? Vinzi, schimbi sau cauți sufletul pierdut?, mă chestionă fără umbră de zîmbet în ea Vocea.

– O bătrână și-l căuta pe-al ei. La semafor!, mă rățoii eu.

– De unde știi că era bătrână?, făcu Vocea curioasă.

– Era cocârjată.

– Ai văzut-o?

– Nu. Am simțit-o.

– Ah! Atunci se prea poate că era bătrână. Deci? Tu ce faci azi?

– Nimic. Lasă-mi sufletul în pace! Eu fac altceva.

– Ce?

– Vreau să știu ce naiba faci tu?

– Cumpăr, vând, schimb, dau înapoi suflete. Ți-am mai zis doar!

– De ce?

– Că asta fac eu. E o meserie nouă. Nici nu știi cât de greu se trăiește din ea.

– De ce?

– Pentru că sunt puține suflete pe lume. Eu am taraba plină, mi-e plin și cufărul din beci de suflete. Le-am găsit, le-am cumpărat. Unele sunt vintage, altele moderne. Sunt o grămadă. Dar e greu pe piața asta. Nu le vrea nimeni.

– Unde le-ai găsit? Cine ți le-a vândut? Cum? Simțeam că-mi pierd mințile.

– Toate au un preț pe lume. Însă, în ultima vreme, sufletul s-a devalorizat. E momentul să iei suflete. E cel mai jos preț din istorie acum. Pe al tău aș da un preț bun.

O înjurătură îmi scăpa prin buzele minții spre în afară, ca un bici pe care i l-aș fi aplicat bucuroasă în moalele capului, dacă l-aș fi putut vedea. Dar prin ceața aia nu-mi vedeam nici mâinile. Râse.

– Uite, de-aia aș plăti mai mult pe sufletul tău.

– Și ce faci cu ele, cu sufletele?

– Pe alea care nu mai au trecere le dau la reciclat. O să iasă din ele obiecte frumoase, atrăgătoare.  Poftiți! Doriți un suflet?

Am privit în jur. Nu vedeam pe nimeni.

– Nu, dom’ne. Aș vrea să-mi amanetez sufletul. O duc greu.

– Și ce vrei pe el?

– Lapte și miere, toată viața.

Îmi venea să întreb care viață, dar, după experiența de la semafor, m-am abținut.

– Nu se poate. Eu doar vând, cumpăr, ori dau înapoi suflete pierdute.

– Bine, îl vând. Cât dai?

– Nimic. Nu poți vinde ce n-ai.

Se auzi o înjurătură terminată cu întrebarea „Cum adică n-am, dacă sunt viu?”. Vocea râse. Pentru ea, respirația de viață nu era egal suflet.

– Și cu sufletul meu ce-ai face?

– Ce fac și cu celelalte.

Zile mai târziu, am revenit în piațetă. Mă intrigase taraba. Aveam chef de vorbă despre suflete. Era un soare plăcut și cafeaua din sticla de „Teddy” era parcă suportabilă. În piațetă, nici urmă de tarabă. Oamenii stăteau la terase, consumând diverse. Totul părea la fel ca întotdeauna. Printre mese, un tip banal împărțea flyere. O invitație la regăsire, terapii cu îngeri, vindecări emoționale, dezvoltări personale. Se opri în dreptul meu și râse.

– Vii și tu? Hai, o să ne distrăm! Am dezvoltat o piață bună. M-am îmbogățit. Nu vrei și tu o felie de succes?

Am recunoscut Vocea. În seara acea, la ora șase fix, îmbrăcată banal, ca și când doream a mă deghiza, a mă pierde printre ceilalți, m-am prezentat la locul indicat de Voce. Era un cort mare, în care zeci de tarabe ofereau diverse servicii. Printre ele, oamenii. Unii cântau, alții aplaudau, unii ascultau cu atenție, alții se contorsionau ca munciți de stihii. Am înțeles că încercau să-și dezvolte mușchii. Mi-am dat seama că banalitatea mea aici era neobișnuită. Toți erau împopoțonați strident, se voiau unici. Cumpărau în disperare tot ce găseau pe tarabe.

– Ar face orice să fie, dar au uitat că sunt, râse Vocea. Amuzant, nu?

– Ca o cafea proastă, am remarcat eu.

În seara aceea, cred, am băut cea mai bună cafea dintotdeauna. Cu frișcă. Cocoțată în patul meu, scriind o poveste despre sufletul meu care-mi pusese un zambet larg pe chip. În ziua de azi, plătești taxe exorbitante lumii pentru luxul de a-ți păstra sufletul. S-a scumpit rău viața! Am închis caietul alb, cu un păun auriu incrustat pe el, și m-am ascuns sub plapuma mirosind a lavandă.