Atrocități încântătoare

Se dă un cuplu lung. Lung în timp, opt ani bătuți pe muchie. Oameni umblați prin ei, prin lume, prin război. Întorși acum acasă, după ce ea, fotograf de război, sărise în aer la Mossul, în Irak, și fusese operată într-un spital din Germania. În casa lor, unde-i apropie gesturi mărunte, cunoscute din repetare, unde își sunt străini ca-ntotdeauna.

El, deși stătuse mult acolo, cu ea, la Mossul, fiind jurnalist de război, plecase acasă înaintea ei pentru că nu mai suportase psihic războiul. Ea rezistase, își blindase de mult sufletul, se integrase în război ca-ntr-un grup de sprijin. O ajutase și călăuza, Tariq, îi făcuse viața suportabilă, inima mai ușoară, trupul mai viu. El fusese doar cu el acolo, singur ca războiul. Ea îl avea pe Tariq, el se avea pe sine și n-a fost de ajuns, a clacat.

Acasă, ea îi spune că Tariq, mort în urma atacului în care ea a fost grav rănită, murise. Și că nu-i fusese doar călăuză, ci mai mult, mult mai mult, atât de mult încât nimic n-avea să-l mai poată desprinde de ea vreodată. El tace, strânge maxilar peste mandibulă și-i spune că ar vrea să se căsătorească pentru că atunci când ea fusese în spital, pentru că nu erau căsătoriți, pe el nici nu l-au lăsat s-o vadă, iar pentru ca ei să-i poată fi montat un cateter era sunat tatăl ei, în Statele Unite, ca să-și dea acordul. Iar el se simțise nimeni și nimic pentru ea. Și se-ngrozise că ea ar putea avea complicații, iar tatăl ei să nu răspundă la telefon. El nu fusese decât un martor-nimeni al suferinței ei.

Îl doare Tariq, al naibii de tare îl doare, îi doare pe-amândoi, iar lui îi e mai grea durerea ei. Și-i cere femeii căsătoria, pentru că o iubește, pentru că a fost atât de aproape de-a o pierde, fără să poată face nimic, fără să poate da o semnătură pentru însănătoșirea ei, vrea cu ea înainte, cu ea și cu umbra lui Tariq, asta e, umbrele fac parte din viață, ca războiul.

În casa lor ajunge alt cuplu, editorul lor de la revistă și noua lui achiziție amoroasă, o splendoare tânără, înspăimântător de tânără, neștiutoare, rizibil de neștiutoare pentru trecuții prin viață și război, o femeie pe care Sarah, eroina de la Mossul, o tratează cu dispreț fățiș, iar James, înghițitorul de umbre și doritorul de căsătorie, o tratează cu îngăduință. Însă amândoi îi arată prietenului lor Richard, editorul, că Mandy e cea mai nepotrivită alegere, un trofeu pe care un bărbat de patruzeci plus și-l dorește, dar care nu e decât o pierdere de vreme. Or, Richard e fericit cu Mandy, respiră alături de ea, se simte viu după un greu amar de vreme în care fusese cu o femeie care nu știa decât să-l critice. Sarah tresare un pic, James clipește, Richard tocmai le făcuse un instantaneu din cuvinte puține.

Iar Mandy, cea-care-pare-că-nu-știe-nimic-și-notează-totul-în-agendă-ca-să-fie-acceptată-de-prietenii-bărbatului-iubit, e de-o candoare înduioșătoare. Mandy îl iubește pe Richard, vrea copii cu el, vrea viața de acum înainte cu Richard, Mandy nu vede obstacole în nimic, nici măcar în faptul că e luată mereu peste picior și tratată drept tâmpită.

Arată deja ca și cum v-am povestit spectacolul „Când timpul stă pe loc“, arată, dar nu e așa, spectacolele nu pot fi povestite. Pot fi văzute, trăite, durute. Piesa lui Donald Margulies a fost pusă în scenă la Teatrul de Artă București de regizorul Bogdan Budeș. Am vrut să scriu „vrăjitor“, în loc de „regizor“, și n-aș fi greșit, pentru că Budeș are un fel de trezvie, nu trezie, nu e nicio literă în plus, pe care eu, una, n-am mai întâlnit-o. Scenografia, semnată Romulus Boicu, e una simplă, care adumă toată emoția la un loc. Mihaela Sîrbu și Andi Vasluianu – Sarah și James – sunt cel mai autentic cuplu contemporan pe care l-am văzut, și nu doar pe o scenă, iar Diana Roman și Dorin Andone – Mandy și Richard –, cea mai spectaculoasă transformare a neverosimilului sentimental în realitate.

Lupta nu se dă între simplu și complex, ci între simplu și cumplit, pentru că atrocitatea devine pulsatilă, fermecătoare și creează dependență. Ea nu desparte doar prin moarte, ci prin directa ei experimentare. Și tot așa dă și adicție. Atrocitatea te cheamă, ca un cântec de sirenă, și nu-i scapi, oricâte funii te-ar lega de catargul iubirii și al vieții. De viață și de iubire nu poți să te legi suficient de bine cu nimic, însă ajungi să te dezbraci și să te desfaci de ele, într-o scurtime sau într-o lungime de trăire intensă, dureroasă, cu totul. Pe neștiute, pe neînțelese, pe nevrute.

Foto: Romulus Boicu