Luna asta mai îi scoate din când în când din ei pe oameni. Ţâşnesc din ei fapte demulte. Bunăoară, azi. Eram în clasa a XI-a, iar eu şi prietena mea Violeta am fost lovite simultan de-un dor de-a rupe graniţele. Ne făcuserăm treaba de revoluţionare cu un an şi ceva înainte, în fine, mai mult eu, membră activă în toate comitetele şi comiţiile care s-au născut la liceul nostru în iarna 1989–1990.
Ne-am trezit amândouă fără rost în viaţă în anul următor. Şi cum eram mereu puse pe vreo treabă serioasă, Războiul din Golf ne-a venit mănuşă. Imediat ne-am mobilizat şi-am decis că plecăm în Irak. Lumea avea nevoie de noi. Să i-o-mplinim.
Dar cum ajungem noi în Irak? A, da, să mergem la comisariat, să-ntrebăm. Dacă ăia nu ştiu, nimeni nu ştie. Am ieşit regulamentar de la şcoală şi ne-am dus ţintă în centrul vechi al oraşului, unde era Evidenţa populaţiei. De-acolo aveam să aflăm unde-i comisariatul. Şi-am aflat.
Am ajuns într-un suflet acolo, doar nu era timp de pierdut. În faţa clădirii, un soldat. I-am spus că vrem să vorbim cu domnul comandant. Ne-aşteptam să nu ne lase, dar ne-a făcut loc. Aha, nu era greu deloc, vezi? Ba ne-a şi explicat unde are biroul cu anticameră. Am ajuns, urcând scările două câte două.
Acolo, la uşă, alt soldat. Sigure pe noi, am cerut să vorbim cu domnul comandant. „În ce problemă?“, a-ntrebat omul. „Vrem să ne-nrolăm pentru Golf“, am răspuns noi, mai să plesnim de-atâta importanţă. Ăsta a zâmbit, a făcut stânga-mprejur, a intrat în biroul din spatele lui. Un minut să fi stat acolo, nu mai mult. A ieşit râzând cu toată gura şi ne-a invitat în biroul comandantului.
Foto: Costică Acsinte
Am intrat. Un birou imens, cu steaguri. Comandantul era un domn mărunţel, cu mustaţă, un chip jovial, extrem de binevoitor. Suspect aş zice azi, dar atunci…
I-am expus scurt dorinţa noastră de-a fi utile păcii mondiale. „Şi de partea cui vreţi să luptaţi?“. E, na! La asta nu ne gândiserăm. Şi-apoi, noi, copii născuţi şi crescuţi în comunism, voiam să luptăm pentru pace, pace, da?, nu împotriva cuiva.
„Nu se poate“, a zis comandantul, „trebuie să decideţi: ori cu irakienii, ori cu americanii“. Ne-am uitat una la alta şi ne-am înţeles din priviri, ca-ntotdeauna. Am răspuns eu, că vorbesc mai tare şi sunt o prezenţă impunător-nefeminină: „Vrem să-ngrijim răniţi din ambele tabere. Nu ne interesează că ei se luptă unii cu alţii, noi vrem să-i îngrijim pe toţi, că toţi sunt oameni. Şi să-i convingem să renunţe la război.“
Omul s-a uitat la noi cu un zâmbet cât un câmp în ochi şi ne-a-ntrebat dacă am făcut cursuri de prim-ajutor la Crucea Roşie. Nu făcuserăm, dar aveam amândouă fraţi mai mici, funcţionaserăm de mai multe ori cu succes ca reabilitatoare de juliţi. Am promis că, după ce plecăm de la el, ne ducem să ne-nscriem la cursuri.
Comandantul a scos două formulare dintr-o mapă, ne-a rugat să le completăm şi s-a apucat să scrie ceva în timpul ăla-n care noi completam de zor. Am terminat şi i-am întins formularele. S-a uitat peste ele şi l-am văzut mulţumit.
Apoi, s-a ridicat de la birou, a venit la noi, ne-a întins mâna, ne-a felicitat pentru curaj şi implicare în pacea lumii şi ne-a spus că trimite cererile noastre de înrolare la Bucureşti, iar răspunsul vine cam într-o săptămână.
I-am mulţumit şi noi, l-am rugat să nu le spună părinţilor, ca nu cumva să-ncerce să ne deturneze de la război, şi i-am promis că peste şapte zile fix suntem iar la el în birou. Ne-a condus ceremonios până la uşă, ne-a salutat adânc şi ne-am despărţit.
Eram fericite. Fusese atât de uşor! Mergeam spre casă gândindu-ne ce bagaje luăm cu noi, ce punem în ele, cum ne obişnuim cu noua climă, chestii din astea tehnice pentru luptători. Ne-am pupat de bucurie în faţa blocului prietenei mele, ea a urcat, iar eu mi-am continuat drumul spre casă.
Am intrat încet, încet, ca furii, hotărâtă să-mi ascund de ai mei încântarea de sine. Taică-meu, militar de carieră, a auzit uşa, a ieşit din bucătărie, a venit spre mine, şi-a-mpreunat mâinile la spate şi mi-a spus râzând nebuneşte: „Şi zi aşa, pleci în Golf, soldat?“






