Amintirile vin în devălmăşie

Draga tatii, acum, că tot a dat peste noi zăpada asta de basm, şezi colea în fotoliu , ia o portocală spaniolă şi să facem o şezătoare, că face parte şi ea din tradiţiile foarte adânc înrădăcinate ale neamului nostru. Vrei să ştii mai multe despre comunism, aşa cum l-am trăit şi simţit maică-ta şi cu mine? Ce poţi spune despre cineva care s-a insinuat în viața cu patru ani, trei luni şi un număr neimportant de zile înainte să te naşti şi nu te-a mai părăsit decât la moartea domnului Ceauşescu?
Că a fost un „love story”? Să fim serioşi ! În dragoste trebuie să fie doi. Ori, dacă aparţii cuiva încă de când ai deschis ochii, e doar din cauză că părinţii tăi şi ai celuilalt s-au înţeles între ei. Îţi place, nu-ţi place, asta e! Aşa ţi-a fost dat! Fiecare om are dat de la început un bagaj de chestii d-astea pe care le poartă cu el, pe care nu el le-a ales şi culmea, tocmai acestea sunt cel mai de suflet tezaur. O mamă, un tată, o ţară, un popor, o religie, un oraş, o dată a naşterii, toate acestea ţi se atârnă de gât, încă din momentul în care ai fost conceput, aşa cum i se atârnă soldatului plăcuţa cu numărul de identificare . .
Apropo de soldaţi… Iartă-mă dacă am să par dezordonat în povestirile mele. Amintirile vin în devălmăşie la o anumită vârstă. Cu cât sunt mai multe, cu atât sunt mai greu de stăpânit, ca un pârâu sălbatec, umflat de apele scurse de pe versanţii abrupţi, după o ploaie de vară. Despre ce vorbeam? A, da! Apropo de soldaţi… E dulce portocala? Când eram mic, portocalele veneau numai de sărbători. Le atârnam în brad, împreună cu nuci trase în poleială, cu vată şi cu lanţuri făcute de noi copiii, din hârtie creponată sau, sau… cum Doamne, iartă-mă, se numea?… am un lapsus, lasă că-mi amintesc eu. Glasată? Da, da, parcă aşa se numea. Banane nu se găseau pe vremea copilăriei mele. Când aveam vreo zece ani locuiam în garajul unei vile, dincolo de podul Băneasa, lângă aeroport. Atunci am văzut întâia oară o banană. Doiniţa, fata unui aviator care locuia la etajul vilei, se înfrupta din ceva şi, ca un căţel care dă din coadă când te vede mâncând, am întrebat-o „ ce-i aia?”. Am înlemnit şi parcă simt şi acum în gât nodul acela uriaş provocat de pofta de nestăpânit. Aşa era şi-atunci, aşa e şi-acum! Zici să-ţi povestesc depre comunism. Ştii, fetiţa tatii, bătrânii sunt uituci, cicălitori, însă, în general, sunt şi ordonaţi. Aşa că ar trebui să începem cu începutul, adică cu definiţia. „De la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”! După mine, mai trebuia să apară vreo două virgule, însă, dacă aşa au scris-o ei, aşa o spun şi eu. După capacitate. Păi ce capacităţi aveau oamenii pe la zece ani după război? Braţele. Forţă de muncă, cum ar zice economiştii. Aşa era şi-atunci, aşa e şi-acum!
Fiecăruia după nevoi. Aici e aici. Nu ştiu cum se face că, cu cât te afli mai sus în ierarhia socială şi nevoile tale cresc. Înzecit, însutit, înmiit. Funcţie de nivelul la care viaţa te-a dus sau tu însuţi te-ai căţărat. Aşa era şi-atunci, aşa e şi-acum! Asta, aşa, pe scurt, ca să nu te plictisesc. Sigur că sunt şi diferenţe. Atunci vorbeam de rău capitaliştii, iar acum….mai ia tată o portocală, că sunt dintr-alea, fără sâmburi.
Despre ce vorbeam? A, da, apropo de soldaţi….În august 1968, ruşii au năvălit în Cehoslovacia. Pe atunci, Cehia şi Slovacia erau o singură ţară. Rusia asta a fost mereu pentru Europa ca un strat gros de zăpadă pe munte. Cu cât se încălzeau timpurile, cu atât creştea pericolul de avalanşe. Încheiaserăm primul an de şcoală militară, fuseserăm avansați la gradul de elevi caporali. Vezi, ai băgat de seamă, am vorbit la plural. În armată nu contezi ca individ decât în măsura în care încalci cumva regulamentele şi eşti trimis la „mititica” să dormi pe „ţambal”, un pat de scândură, ancorat pe perete şi care este coborât numai în orele de somn. Armata e, cumva, ca o pădure în care nu contează un anume copac, ci important este cât de apropiaţi sunt copacii şi cât de greu sunt de tăiat. Nu ştiu dacă ai înţeles.
Din punctul României de vedere, ruşii au greşit. Ceauşescu a condamnat extrem de vehement invazia şi a refuzat categoric să participe la ea. Poporul, fără nici o şovăială, şi-a sprijinit conducătorul. Sigur, au fost mitinguri, organizate la comandă, ca şi la revoluţia din ’89, însă oamenii de rând au simţit că ce făcea Rusia nu era o treabă corectă şi a acţionat „fair”, chiar cu riscul declanşării avalanşei roşii şi pe plaiurile mioritice. Ceauşescu a făcut atunci ceea ce nu prea se face. Când un şef de stat îşi riscă viaţa şi funcţia pentru a apăra nişte principii, nu se poate că poporul să nu-l „simtă” şi să nu-l urmeze. Gata cu politica.
Ruşii îşi făcuseră greşit socotelile şi din punctul de vedere al elevilor din şcoala militară. Era prima zi de vacanţă, după opt luni de instrucţie şi învăţătură. Armamentul şi cazarmamentul fuseseră predate, curăţenia terminată. Aşteptam, aşezaţi letargic pe cimentul holului, să vină comandantul plutonului să facă inspecţia şi să ne dea foile de drum. Prin ferestre răzbătea de afară unul din cântecele Caterinei Caseli, ”sono bugiarda” Era un disc pe care îl ascultam de cel puţin trei ori pe zi, zi de zi. Uite o repetiţie demnă de istoria literaturii. Că veni vorba de literatură… Nu o să înţeleg niciodată cum, un popor cu o cultură atât de impresionantă, de valoroasă şi de vastă, o naţie cu atâta sensibilitate se poate transforma cu atâta uşurinţă într-un „sultan pe care lumea nu putea să-l mai încapă”. Uneori, am impresia că am îmbătrânit degeaba.

Foto: Costică Acsinte

Aşa cum voi vă clădiţi cultura cu cărţi, muzică şi filme occidentale, aşa ne-am început şi noi zidirea umanistă cu limba, literatura şi filmografia sovietică. Filmele lor de război erau cel puţin la fel de bune ca ale americanilor. Erau scrise de suflet de om, nu de scenarişti. Sigur, exagerez, poate … eram doar un copil, ce ştiam eu despre critica de artă. Dar dacă stau şi mă gândesc bine, chiar şi azi „ Soarta unui om”, un film de război cu un parfum asemănător cu „ Valurile Dunării” al nostru… sau „Toată lumea rade, cânta şi dansează” o comedie, după mine, neegalată încă în filmografia mondială, sunt cu mult în faţă „oscarurilor„ din ziua de azi.
După cum, sunt sigur, ai remarcat, nu vorbesc acum despre literatura şi muzica clasică. Aş vrea doar să te fac să înţelegi cu câtă plăcere şi pasiune citeam, de pildă, despre Cikalov, un pilot erou al ruşilor sau despre copilăria lui Volodea ( V. I. Lenin). Şi îmi amintesc şi cum a murit Vladimir Ilici, aşezat în fotoliul preferat, în timp ce soţia îi citea o poveste.
Cum spuneam, aşteptam să plecăm în vacanţa de vară. Fierbeam de nerăbdare să ne vedem în trenuri. Mă aşteptau nouă ore de chin în personalul cu vagoane rezervate, dar ce mai conta. Nimic nu putea să stea în calea unor elevi de şcoală militară în prag de vacanţă. Nimic. Ba da. Istoria.
Că tot am pronunţat acest cuvânt , fac şi eu ca Florin Piersic, trec de la una la alta, doar că el ţine minte şi după o jumătate de oră, se intoarce de unde a plecat, la matcă. Dacă vezi că uit, mă tragi de mânecă. Pe el, pe Florin, l-am văzut întâia oară în „Orfeu în infern”. Era tânăr, însă vocea lui avea încă de atunci şi miere şi patimă şi forţă şi iubire de oameni şi respect pentru teatru. Doamne, ce actor! Doamne, ce actori am avut! Pe Birlic l-am văzut la teatrul de vară din parcul Bucureştilor Noi în „ Tache, Ianche şi Cadâr”. Nu permit nimănui să îl compare pe Birlic cu altcineva. Nu spun cu cine sau din ce ţară. Mare comediant. Cred că Dumnezeu nu lipseşte niciodată când Birlic al Lui are spectacol în grădina raiului.

Hei, de ce mă tragi de mânecă? A, da, mă întorc. Vrei să vorbesc de relele comunismului. Păi, cel mai mare rău este că a furat românilor istoria. Eu mă consider un om fără istoria ţării lui, deşi, în jumătatea mea de secol de trai am învăţat nu mai puţin de patru istorii. Întâi l-am studiat pe Lenin. Ce copil minunat a fost Volodea! Ce bine învăţa el. Şi ce romantic a murit, sacrificîndu-se de bătrâneţe pentru mama Rusia în fotoliul lui de acasă, în timp ce soţia îi citea poveşti nemuritoare. De întâi mai, încălecam pe umerii lu’ tata şi strigam împreună cu el, sacadat, din toţi rărunchii, în faţa unei tribune din care ne făceau prietenos cu mâna toate pozele care atârnau pe pereţii clasei, la şcoală : „ Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”. Ce frumos! Şi ce demn! De pe partea cealaltă, paznic la intrarea în parcul Herăstrău, Iosif Visarionovici, cu mâna îndreptată precis înspre mine într-un gest larg şi prietenos, urcat pe un soclu înalt ca să mă vadă mai bine, îmi şoptea cu glasul lui cu inflexiuni de bronz : „Haraşo, malcic, haraşo!” . Înţelegeam ce spunea. Învăţam limba rusă la şcoală. Mai ales „semnul moale”, „semnul tare” şi „i cratcoe”. Dar mai ales semnul moale . Asta îl primise, probabil, ţarul Petru I în dar de la Dimitrie Cantemir, care-l luase cu el ca amintire din Moldova după ce a pierdut bătălia de la Stănileşti .
„Iosif Visarionovici, să-ţi fie ţărâna uşoară! Şi dumitale şi lui Vladimir Ilici” am zis în aprilie ’64 când o Declaraţie de câteva pagini avea să spulbere toate cărămizile istorice pe care le construise cu migală în mine blânda învăţătoare. Şi împreună cu ele şi imnul cu „poporul sovietic eliberator” pe care îl cântam în fiecare dimineaţă înainte de începerea orelor şi care nu mai corespundea momentului istoric.

C-aşa i-a fost dat poporului ăstuia, să aibă imnuri după momentul istoric, adică după bătaia vântului şi mişcarea frunzelor, iar nu după sufletul şi simţirea lui. Aflam, în sfârşit, adevărul. Nu ruşii ne eliberaseră, ci armata noastră, braţul înarmat al ţării. Dar, atenţie, nu singură, ci condusă de comunişti, care o înflăcărau cu eroismul şi spiritul lor de sacrificiu. De oameni ca Gheorghiu –Dej, Chivu Şoica, Petru Groza… Era un moment istoric adevărat. Fiinţa naţională renăştea. Dej a plătit cu viața lui istoria aceasta. Precaut, îşi pregătise cu grijă urmaşul. La umbra lui de stejar comunist bătrân, crescuse cu dragoste părintească un lăstar îndrăzneţ. Ucenicul de cizmar, utecistul ilegalist crescuse ( nu prea mult) şi căpătase experienţa conducerii la U.T.C. şi la armată. Şi ştia şi istorie. Pe cea adevărată. Pentru mine, a treia. Nu toţi comuniştii fuseseră buni. Nu. Trebuia spus adevărul istoric. Buni au fost doar câţiva. El şi nevasta-sa. El luptase în ilegalitate. El făcuse Insurecţia de la 23 August. Şi nu fusese numai, aşa, o insurecţie oarecare, ci ditamai Revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antihitleristă! Mă străduiam s-o învăţ şi pe asta. Dar nu prea reuşeam. Tinerii luau notă zece cu uşurinţă. Doar învăţau istoria ţării lor. Unică şi adevărată. Eu luam numai opt şi nouă. Mai puţin nu. Nu dădea bine la controalele de partid. Sau poate că obosisem de atâta istorie. Sau de atâtea istorii.