Ce e cel mai intens pe lume nu are nume. Sunt stările alea ale noastre care-s făcute din alte stări, cum ai trimite apele mai multor pâraie-ntr-o văioagă și le-ai lăsa acolo să-și vorbească, să se-asemene, să se certe, să se deosebească, să se facă una cu alta, una dintr-alta, să-și tocească dinții una de alta, apoi să-i ascută, să se prefacă din ape știute în apă nouă, neștiută, ne-ncepută. Și, ca să mai știi care-i una, care-i alta, ai nevoie de un microscop ultraperformant, pe care, din fericire, oamenii nu îl au. Și pentru că nu-l au pot trăi intensitățile.
Se dau trei fete, doi băieți și-un război. Între ei toți, multe prietenii, mare prietenie, câteva iubiri. Războiul nu se-amestecă la iubiri fiindcă se-amestecă destul în iubire. El e un tip tânăr, puternic, hotărât. Din cauza lui, cei cinci visează țări fără granițe. Pentru că și ei sunt tineri, puternici, chiar dacă nu prea hotărâți. Sunt oameni. Războiul nu e om.
„Singularity“ este numele spectacolului jucat la Teatrul de Artă București, în colaborare cu Teatrul Mic, în regia Marianei Cămărășan, după un text de Cornel Mihai Ungureanu, de Florina Gleznea, Bogdan Talașman, Claudia Prec, Mihaela Popa și Rareș Andrici. Iar „singularity“ este ceea ce nu are nume, adică exact acea intensitate care cuprinde omul de mai multe ori în viața lui și i-o schimbă. Războiul, cel din fosta Iugoslavie, este prezența permanentă, copleșitoare, catalizatoare. „Nu există nicio relație apropiată, intimă, care să nu implice măcar un război“. E replica aproximativă a unuia dintre personaje. E felul în care omul își împropriază războiul, încearcă să-l facă banal, ca să-l poată suporta, să-i poată supraviețui cu cât mai puține răni.
Fiecare dintre personaje este un om, o lume, un război. Fiecare relație dintre personaje este o lume cu război. Sunt oameni pe care curg râuri. Sunt râuri tinere ca ei, râuri care-și sapă albiile în ei. Când se-ntâlnesc după cincisprezece ani, iar războiul e în urmă, li se văd pe trupurile ochilor și inimilor albiile secate, vechi, în care a crescut iarba resemnării, că altceva în uscăciune nu poate crește.
Și mai sunt râurile de sticlă care curg prin ei. Iar sticla e transparentă sau opacă, sticlă de toate culorile omului, vieții și războiului. Și oamenii ăștia, ca să nu se spargă râurile din ei, nu se mai mișcă decât în gând. Ca să nu se facă cioburi pe dinăuntru. Își trăiesc viețile într-o pace de piatră, făcută, contrafăcută, ca să rămână vii, ca să mai poată, ca să se mai poată. Cei cinci actori joacă excepțional și reușesc, împreună și separat, să-l arunce-n față pe al șaselea, pe cel nevăzut: războiul. Pe Bogdan Talașman și pe Florina Gleznea mi-a venit să-i dau jos de pe scenă, să-i înghesui pe-amândoi pe scaunul meu, să arunc o pătură pe ei, să le-mbrățișez genunchii și să-i legăn. Pe ceilalți trei am vrut să-i îmbrățișez, să-i mângâi, să le șoptesc că așa suntem toți, oameni cu râuri solidificate pe dinăuntru, cu războaie mai vechi sau mai noi, cu păci de conjunctură, parcă armistiții le zice. Toți avem pierduți, toți suntem, în mai multe momente ale vieților noastre, pierduți, însă ridicarea vine prin relichefierea sângelui de sticlă, prin topirea din aproape în aproape. Unde „aproape“ e substantiv, adică e dragoste.
