Ana Barton în dialog cu Nicolae Breban: „Mă opun conceptului de capodoperă“ – II

Să continuăm conversaţia clujeană cu romancierul Nicolae Breban. Prima parte o puteţi citi aici.

„Fondatorul tipologiei moderne în roman”

Şi din literatura universală?

Acolo e mai uşor fiindcă îi avem pe ruşi. Lermontov, pe care l-am descoperit când eram foarte tânăr. Un erou al timpului nostru – o carte fantastică, un roman apărut la 1840, foarte puţin cunoscut în Occident, în care pentru prima dată apare tema dublului. O temă care m-a obsedat: că un om poate fi el însuşi, dar şi contrariul lui. Lermontov a murit tânăr, la 28 de ani. Era, în primul rând, poet. După el, Gogol, cu Suflete moarte, Revizorul, Căsătoria, Jucătorii de cărţi. Le-am explicat prietenilor mei Nichita Stănescu şi Matei Călinescu ce însemană tipologia modernă. Noi am trăit şi trăim şi azi, asta fac şi americanii, acum, o tipologie simplificatoare, cu accente puternice de bine şi de rău. Gogol îl face pe Akaki Akakavieci, din Mantaua, iar Dostoievski spune că a fost maestrul lui: „Noi toţi am ieșit din Mantaua lui Gogol.” Apoi, uriaşul Tolstoi, pe care tinerii din Franţa şi România îl ştiu doar din filme. Filme bune se fac din romane de mâna a doua. Din romane mari nu se pot face filme. Eu, când văd Crimă şi pedeapsă chiar făcut de Polanski, închid. Misterele cărţilor mari rămân între pagini. Aşa, deci ruşii, până la Cehov şi Leonid Andreev, care nu-i deloc citit astăzi. Chiar şi Gorki-mi plăcea în tinereţe. Englezii, apoi. Am început la 15 ani, cu Dickens, un Dostoievski englez, dar mult mai simplificat în tipologie.

Ne-ntoarcem un pic la Dostoievski şi la afirmaţia lui în ce-l priveşte pe Gogol, şi anume că toţi ieşim din Mantaua?

„De ce-i grozav Akaki Akakievici?“, m-au întrebat Nichita şi Matei Călinescu, asistentul lui Vianu. Este vorba despre inovaţia enormă a lui Gogol, care este fondatorul tipologiei moderne în roman. Francezii habar n-au de Gogol, ştiu vag Suflete moarte şi Revizorul. Îi ştiu însă foarte bine pe Tolstoi şi Turgheniev. Şi românii la fel. Până la Al Doilea Război Mondial, aceşti doi scriitori au dominat în Franţa şi România, cele două naţiuni raţionaliste. Gogol nu-i interesează deloc. I-am spus lui Nichita că Akaki Akakievici este un cocoşat cu splendizi ochi albaştri. Adică-i o contradicţie în termeni. Contradicitio in adjecto. Să spui despre un ticălos că-i un sfânt. Şi Dostoievski a dus asta la vârf prin Svidrigailov din Crimă şi pedeapsă, un personaj care m-a fascinat în tinereţe. Este un ticălos, un porc, un criminal care în ultima parte e de o splendoare umană nemaipomenită. Iată cum a învăţat Dostoievski din lecţia lui Gogol. Astea sunt deja lucruri complicate, mă refer la tipologia romanului, pe care nu le mai ştie nimeni astăzi pentru că nu ştiu meserie. Nu ştiu să facă nici personaje, nici dialoguri. Dar este şi-o meserie grea, doamnă. E mult mai simplu să descrii nişte mici chestii, să arăţi traiectul tău digestiv, părerile tale, femeia cu care-ai fost în pat, să faci nişte apercepţii în legătură cu politica, să te plângi de starea mizerabilă a lumii, să spui prostii…

„Mă opun conceptului de capodoperă”

N-am ajuns la francezi şi la germani…

Primul meu maestru francez a fost creatorul romanului modern, Stendhal, cu Roşu şi negru şi Mănăstirea din Parma, mari cărţi în care el vine cu tema ambiţiosului. Julien Sorel e un ambiţios ciudat. Nu-i o caricatură ca la Nicolae Filimon, în Ciocoii vechi şi noi. Sorel e complicat. E un arivist foarte interesant; eşti tu, cel care citeşti. Un arivist care îl admiră pe Napoleon, visează, ca şi Raskolnikov, că poţi trece de graniţa morală, adică lucruri foarte înalte, Stendhal urcând enorm cu asta. Şi apoi Balzac pe care eu îl citesc şi azi. Foarte mulţi spun că nu poate fi citit, dar nu trebuie să treci prin toate cele 80 de romane. Sunt 12-15 romane fundamentale care şi azi se ţin foarte bine. Dar nu pentru asta îl admir. Cu Balzac e un mister, un cuvânt care îmi place mie şi altui scriitor român, îmi aduc eu aminte care anume. Să ştiţi că n-am fugă de idei; ştiţi ce e aia? Semnul senilităţii, când îţi pierzi ideea. Aşa, vreau să spun ceva important. Eu adeseori spun lucruri importante [râde]. E un mister cu acest scriitor. Vorbind cu foarte mulţi francezi şi cu români, am văzut că majoritatea ori îl înjură, ori spun că este de necitit.

Cum aşa?

El m-a impresionat şi când am fost tânăr, dar şi acum, printr-un tip de grandoare, de paranoia, mai clar. Este vorba despre ce numim noi filosofie sistemică, ideea de a crea sistem. Adică nu numai să scrii una-două cărţi bune sau cinci capodopere. În interviul pe care i l-am dat Mariei Luiza Cristescu am spus că eu mă opun conceptului de capodoperă la care se apleacă toţi latinii. Pe mine mă interesează opera. Aici sunt neamţ: Das Werk. Nu să dai lovitura, scriind o capodoperă. Cum a dat Lampedusa lovitura. Apoi a venit Visconti, a făcut filmul. Apropo, l-am cunoscut pe contele Visconti la Cannes, când m-am dus cu filmul căruia îi semnasem regia, făcut după romanul meu Animale bolnave. El venise cu Moarte la Veneţia. Or, Balzac are acest concept de-o grandomanie la limită. El vine cu o idee de care a râs cel mai mare critic francez, Saint Beuve. Era papa criticii franceze, prieten cu Victor Hugo. Saint Beuve a adus în istoria literaturii biografia, pe care a imitat-o Călinescu apoi în capitolele despre marii scriitori din Istoria literaturii. Saint Beuve spune că „domnul Balzac nu ştie care e spiritul modern; noi suntem interesaţi de noutate, nu de ce-i vechi“. În cenaclul literar al surorii sale, Balzac vine şi anunţă un imens proiect, Comedia umană. Romancierul anunță, printre altele, ca o noutate literară absolută faptul că unii din eroii unui roman de-al său vor trece în romanele ulterioare – lucru de care Saint Beuve a râs, afirmând că ideea de a prelua în mai multe cărți aceiași eroi contrazice nevoia de actualitate stringentă a epocii. Apărându-l pe Balzac, Marcel Proust a scris o carte, Contre Saint Beuve. Proust era necunoscut atunci. În carte, el vorbeşte cu mama lui şi apără trei scriitori: Stendhal, Flaubert şi Balzac. Mama lui Proust spunea că Balzac e vulgar, iar fiul i-a răspuns că-i un nebun creator de sistem. Balzac voia, ca un paranoic, să descrie tot ce avea sub ochi, o societate întreagă. Şi avea sub ochi anul 1830. Momentul lui Louis Philippe, un rege constituţional. Balzac a vrut să refacă toată tipologia acestui rege şi-a făcut asta în 80 de volume. De-aia zice Marx: „Dacă vreţi să înţelegeţi epoca lui Louis Philippe, nu citiţi economie politică, ci Balzac“. Balzac a refăcut naşterea burgheziei şi tot urcuşul fantastic, acela care merge până acum, în capitalism. Deci, iată ce nebun a fost omul ăsta: nu s-a mulţumit cu câteva cărţi care se vând bine şi au cronici bune, ci a vrut să facă un sistem în care prinde întreaga umanitate. Nici Shakespeare n-a făcut asta.