Filmul ăsta e un pumn în stomac și te prinde fără aer. Și e foarte bine așa, după aia respiri mic și încet, asta când nu oftezi scuturat. Pentru că filmul ăsta doare cu o durere de care toți avem nevoie. Ca să ne limpezim, să ne trezim.
Am învățat la școală o istorie glorioasă, plină de vitejie, de eroi ai neamului, dar ni s-au ascuns din manuale rușinile naționale. Eroii noștri n-ar fi fost mai puțin eroi, dacă am fi știut și noi că nu avem doar motive de mândrie în ce privește istoria noastră.
Regizorul Radu Jude a scris un poem în limba albă-neagră a fotografiilor din Colecția Costică Acsinte, colecție pe care o iubesc și alături de care sunt de trei ani prin cele două volume: „Foto Splendid. Viața socială“ și „Foto Splendid. Doamne și domnițe“. Poemul lui Radu se numește „Țara moartă“.
Că o să văd România acelor ani ai celui de-al Doilea Război Mondial în fotografiile lui Costică Acsinte care ți se derulează continuu în fața ochilor am știut când am intrat în sală. Dar că o să simt România acelui timp așa cum n-am simțit-o în niciun alt film, documentar sau artistic, și în nicio carte citită despre acele vremuri – la asta chiar nu mă așteptam.
În țara asta, în timpul ăla, se întâmplau orori. Oamenii erau omorâți sau deportați ori dați afară din facultăți sau din slujbe pentru că erau evrei. Pentru această singură „vină“. Da, aici, la noi s-au întâmplat lucrurile astea. În România noastră bună, frumoasă, ospitalieră, iubitoare. Da, ai noștri, români ca noi, au făcut asta.
Foto: Costică Acsinte
Jude a inserat în film discursurile naționaliste, antisemite, sforăitoare și mincinoase ale conducătorilor țării din acea perioadă. Exaltarea vocilor lor, ascunderea realității sub un machiaj grotesc și uralele publicului mi-au amintit de epoca ce a urmat războiului, comunismul.
În răstimp, românii pe care nu-i omora războiul îi omorau bolile și foametea. Care trăiau o duceau foarte greu, în sărăcie și obscurantism, în lipsă de discernământ, de curaj civic, unii dezumanizați. Alții, complici, alții, călăi. Își trăiau micile bucurii și marile drame fără să fie atinși de faptul că lângă ei, în țara lor, alți oameni își pierdeau viețile doar pentru că erau evrei. Nu era lupta lor, n-au dus-o. Sigur că nu putem spune asta despre toți românii de-atunci, ar fi nedrept și mincinos, însă puțini au fost cei care au luat atitudine împotriva opresiunii asupra evreilor.
Era război, fiecare căuta să-și scape viața și pe-ale celor apropiați lui, era dictatură, era nenorocire în țară și-n Europa. Nu-i judec pe oamenii ăștia, dar mă doare, recunosc. E ceva acolo dincolo de oroarea războiului, e cevaul ăla care ne face pe noi și azi să nu ducem lupte care nu sunt ale noastre, să nu ne miște când oameni ca noi sunt discriminați, etnic sau în orice alt fel, e o nepăsare a noastră pe care, dacă nu o recunoaștem, nu avem cum s-o vindecăm. Pentru că nepăsarea nu se educă, se vindecă, precum boala. Că boală este. A fost întotdeauna. Și când era război, și azi, când nu mai este.
Ah, tu, Ana, cum ai scris cu vorbele mele. Eu fac parte dintr-o familie atat de desteapta incat sa mi se povesteasca si altceva decat era in manualul de istorie de la scoala. Ai mei bunici si parinti nu au ascuns niciodata povestile astea, au trecut prin razboi si foamea de dupa razboi, au trait oroarea societatii comuniste, au ascultat radiourile “Vocea Americii” si “Europa Libera” si am aflat o gramada de lucruri. Asa incat in ’90 nu eram una care sa nu fi stiut de “vina” unor oameni absolut normali de a fi fost evrei. Am si avem in familie prieteni exceptionali care sunt evrei. M-a lovit in mijlocul capului filmul asta. Multumesc.
Pupoi.
Istoria tristă a acelor ani este o ereditate grea. Ura și indiferența sunt două manifestări non-etice, non-civice. Dacă individual ne definim veterotestamentar ca oameni prin raportare la Adam și Eva, colectiv ne raportăm la Cain și Abel. Orice stăpânire a impulsului spre rău și egoism este o minune dumnezeiască.
Din păcate, aveți dreptate.
da, ne pasa si ne pare rau. regretam din suflet suferinta si moartea milioanelor de oameni ce si-au vazut familiile murind in lagarele de munca si gazare hitleriste. dar de ce ne acuzi numai pe noi si o mai faci si intr-un mod dispretuitor:”traiau în sărăcie și obscurantism, în lipsă de discernământ, de curaj civic, unii dezumanizați. Alții, complici, alții, călăi”. la nemti le pasa? i-ai intrebat? daca noi am fost dezumanizati oare ei cum au fost?sa nu uitam ca in al doilea razboi mondial Romania se face vinovata de aceleasi crime de care se fac vinovate alte zeci de tari din Europa printre care si Ungaria. i-ai auzit pe unguri facandu-si mea culpa la nivel international pentru asta? nu cred!
dar voua va pasa de noi? va pasa atunci cand va vitimizati mereu pe baze istorice false? va pasa ca romanii din Ardeal au suferit sub papuc unguresc, ca au fost discriminati, ca li s-a interzis sa vorbeasca limba romana in casa lor, cu copiii lor? va pasa ca regimul comunist alcatuit in mare parte din unguri si evrei au torturat si ucis milioane de romani ce se opuneau dictaturii comuniste?
daca va pasa de noi, ne pasa si noua de voi.
adevarul trist e ca intre noi exista o prapastie la care voi sapati mereu. nu doar acasa ci si in toate tarile europene in care am fost, ungurii spun despre noi o istorie mincinoasa tuturor celor care doresc sa-i asculte. ne acuza de discriminare, de furt istoric si refuza sa dialogheze in limba romana.
la liceu am avut 4 colegi din Covasna ce vorbeau limba romana la nivel de 3 ani. toti au trecut clasa desi predarea se facea in limba romana. unde dracu’ e discriminarea aici?
in familia mea, pe romanii mei, nu i-am auzit pe vorbindu-i de rau pe unguri. in schimb, pe verii mei unguri ii aud mereu cum ca trebuie sa ne caram din zona Ardealului ca l-am furat de la voi.
asa am invatat sa-mi apar neamul de minciuni si atacuri si le spun si eu strainilor ce stiu despre istoria noastra comuna…li se pare interesant!
nu vrei sa afisezi ce am scris. adevarul supara mai ales cand nu esti un luptator de partea lui.