Grecoaica

Minionă şi plăcându-i femeile înalte. Bucurându-se cu râs de fiecare dată când îi intram pe poartă şi-mi zicea: „Ah, ce mare te-ai făcut! Bine că semeni cu bozgoru’ de tac-tu.“ Aveam şapte ani şi eram deja cât ea de-naltă. Şi-i umblam, nu fără ştire, în noptiera cu oglindă, aia care mirosea a lemn-dulce. Luam de-acolo sandalele ei preferate. Şi-ale mele. Unele erau aurii şi-aveau tocuri subţiri şi lungi, celelalte erau vişinoase, cu talpă ortopedică, din plută adevărată. Le-ncălţam pe rând sau combinându-le şi luam toată casa în noile picioare. Ea mă temea de suciri de gleznă, dar îmi lăsa joaca.

Oamenii care văd că eu întâi mă-ncalţ şi abia după aia mă-mbrac sunt foarte miraţi. Dar ei nu ştiu că eu aşa făceam când stăteam în casa ei, a grecoaicei mele, Maria. Mă duceam îmbrăcată numai cu sandalele, deschideam şifonierul şi pipăiam rochiile. Cu ochii-nchişi. Era plăcerea mea, să aleg ţesătura înainte de culoare sau formă. Şi, în funcţie de cum mi-era ziua, luam una mai grunjoasă ori una mătăsoasă, o scoteam şi-ncercam să mă potrivesc în ea. Ştiu că mai frumoasă ca atunci n-am fost niciodată. Dar Maria avea sâni de afrodită, iar acolo rochia şedea pe copil cu goluri de aer. Ce dacă, tot mă duceam până-n curte, să-i arăt că s-ar putea ca-ntr-o zi s-ajung şi eu frumoasă cum era ea.

Cele mai frumoase femei, pentru mine, sunt alea de statură mică. Fiindcă seamănă cu ea. Şi tot aşa îmi sunt şi alea aprige, femei care te râd cu toată gura şi te spun mai bine decât te poţi spune tu. Pentru că ele te văd cu inima, nu doar cu ochii. Şi, dacă vor, te pipăie şi cu mâinile lor, şi cu dragostea lor. Ba chiar şi cu nervii lor. Şi nu e rău deloc. Nu doare. Că au nervi cinstiţi: nebuni şi iuţi. Degrabă trecători.

Foto: Costică Acsinte

Cumva, fără cuvinte, Maria mea m-a învăţat să nu mă tem de firile ce se aprind uşor. Oamenii ăştia au o căldură care te poate pârjoli pe ici, pe colo, însă tot ei au şi amestecul ăla alchimic de ambrozie cu nectar, cel mai sigur şi repede oblojitor. Şi dacă o supăram, că, deh, copiii-s copii, nu se-ntâmpla să treacă pe lângă mine fără să mi se-aplece pe obraz şi să mă sărute cu poftă. „Fata mea!“, aşa-mi zicea. Şi aşa le vorbea şi altora despre mine. Am fost fata ei şi fata ei sunt şi azi. Iar ea a fost bunica mea. Bunica mea e şi azi. Numai verbul se rostuieşte la timpul fost. Maria mea era aşa de tânără când m-am născut eu încât o numeam bunică numai atunci când le vorbeam altora despre ea. Şi ca s-o deosebesc de mama, fata ei.

Am plecat de la ea, din ea însă n-am plecat vreodată, când aveam aproape şapte ani. M-am dus la părinţi, la şcoală. Acasă nu pentru că acasă mi-era doar la ea. Abia în ultimii ani am început să simt că şi la ai mei e acasă. Poate de când m-a înfrânt gândul că bunicii sunt vii numai în mine. Aşa am putut să-mi mut „acasă“ la părinţi. Ţin minte ce mi-a spus Maria cu o seară-nainte de plecarea mea la şcoală: „Uite cum stă treaba cu băieţii şi fetele. Lumea spune că băieţii le pot face fetelor rău printr-un fel de apropiere trupească. Dar nu este aşa. Fetele şi băieţii pot să fie atât de bucuroşi să fie aproape unul de altul şi cu corpurile încât se se piardă-n apropierea asta ca-ntr-o vâltoare. Şi să ştii că vina nu se desparte ca oasele de carne, mamă. Aşa că tu să ai grijă să nu te laşi purtată tare de emoţiile astea puternice dintre o fată şi-un băiat, că există un moment în care nu mai vrei şi nu mai poţi da-napoi. Iar aia nu e vina nimănui, e doar în firea oamenilor. C-aşa au fost lăsaţi: trupul cere trup.“

Când mă duc la ai mei, vreau să dorm numai în camera unde trăieşte pe peretele din faţa patului tabloul ei. Ea e acolo cu părul prins ca femeia asta din fotografie. La colţul din dreapta pozei, e bărbatul ei, bunicul meu. Iar eu m-aştern culcării ca pe timpuri, când mă urcam în pat din săritură, între ei doi voind s-ajung, însă nereuşind aproape niciodată. Mai mereu săream pe pieptul lui. Dar nu zicea decât un „Au!“ mic şi-mi făcea loc. Şi noaptea, în vis ori între vise, mă-ntorceam de pe-o parte pe alta, îmbrăţişându-i, pe rând, pe fiecare.