Nu-mi amintesc de când îl ştiu. Cred că dintotdeauna. Omul pe care nu-l puteai vedea nici de departe fără să râzi. Se însurase el pe la douăzeci de ani, dar nu pentru mult timp. Prietenii lui au rezistat mai mult, majoritatea şi astăzi, au făcut copii, iar el s-a izolat cumva de ei. Nu şi de copii, asta pentru că sora lui l-a făcut unchi de patru ori, iar ăia mici l-au iubit poate mai mult decât pe părinţii lor. Poate exagerez, eram şi eu copil atunci, dar aşa părea.
Eram vreo treizeci şi noi, copiii prietenilor lui. Duminicile şi vacanţele ne întâlneau pe toţi la ţară. Acasă. Când ne-am făcut mai mari, aveam grijă să ne găsim în fiecare seară câte un loc unde să dansăm. Dar cum toţi veneam la bunici, i-am excedat destul de repede. Atunci a apărut el. Ne-a spus că putem veni oricând vrem la el acasă, iar noi i-am zis, nu ştiu de ce, Naşu.
Aşa a început un fel de şcoală. Ca nicio alta. În prima seară ne-a lăsat cu muzica noastră şi cu dansul şi stătea pe o canapea oarecum absent. Nu ne venea să credem: nu trebuia să dăm muzica mai încet, nu se uita nimeni la ceas. A doua seară abia aşteptam să ajungem iar la el. Ne-a primit zâmbind. Lângă el, un magnetofon, benzi, un pick-up şi un munte de viniluri. Noi, muţi.
Şcoala asta de iarnă şi de vară a durat multă vreme. A venit apoi rândul cărţilor fiindcă Naşu era foarte curios ce şi de ce ne place. N-am cum să uit vreodată conversaţiile lungi dintre el şi nea Costel de la farmacie pe tema generaţiei ‘60 în literatura noastră; doar mai avea omul şi musafiri în afară de noi, deşi nu mai puteam fi numiţi astfel, că eram nelipsiţi. Naşu nu se plictisea niciodată, nu avea reguli pentru noi, dar nici nu ne lăsa vreodată neîntrebaţi.
Foto: Costică Acsinte
Târziu, au venit Grieg şi Mahler, şi nu amândoi deodată. Ne-a luat, de fapt, de la Ravel. Dar avea şi de cele lumeşti pentru noi. Băieţilor le spunea unde anume se aşază mâna pe spatele partenerei de dans. Nu mai sus, nici mai jos. Şi n-o strânge ca disperatu’, că abia aşteaptă să scape de tine. N-o sufoca. Şi tu nu mai râde tare ca o proastă şi nu te mai îmbrăca aşa. Nu vezi că nu-ţi stă bine? Şi nu mai da din mâini când vorbeşti. Bă, Lulu, îndreaptă dracu’ spatele ăla, c-o să fii cocoşat în şase luni! Şi râdea.
Apoi, l-am văzut rar, însă de fiecare dată de ca şi cum ne despărţiserăm cu o zi în urmă. Ultima oară, acum vreo cinci-şase ani. Nimeni nu poate pune întrebările ca el. Parcă n-ar fi auzit niciodată de ocolişuri. N-ai cum să scapi.
De curând, l-am visat pentru prima dată. Un vis lung şi greu. Murise Naşu. M-am trezit cu starea omului neplâns. M-a durut şi mi-a fost frică. N-am putut toată ziua să ies din apăsare. M-am gândit să vi-l povestesc şi vouă pe Naşu, cu toate nebuniile lui ştiute şi, mai ales, cu măsura lui cea de toate zilele, care se strângea de bunăvoie în cuvântul atât. Neoarecare om. Bucuria în carne şi oase. Negrija de cele mici şi trecătoare. Sarea dulce. Dar zilele au uneori prostul obicei să se încheie cum vor ele, iar seara a venit cu vestea pe care cu o noapte înainte, cu nepăsare crudă, mi-o adusese visul.
Si io am o moaca de te pufneste rasu, dna Ana, asa ca nasu. Creca daia stau io mai mult pin caza, iar cand merg pe trotual, merg mai mult lipit de ziduri si garduri…
Să te văd, Raj! Întâi, să te văd.
Nasu cu led zepelinu…
Da mie rusine de cum arat. Dv. ce va pasa ? Frumusica, frumusica, scolita, scolita, bucuresteanca, bucuresteanca. Ba si makeboaica pe deasupra…
Raj, înnebunesc, mai am o pisică!
Si mie mi sa intamplat sa visez piun unchi ca sa dus si chiar a murit dupa vio saptamana. Siacuma tusica isi aminteste ca iam zis. Cica ia murit moartea. O lula…
Dar câte amintiri frumoase!
Cu atât mai mult cu cât acum le ştim şi noi!
Poveste.