Dragă boule…

Eulalia mi-a zis săptămâna trecută că vine la mine. N-am prea crezut-o, a zis ea de mai multe ori și n-a venit. Tot prin oraș am ajuns să ne-ntâlnim. M-am apucat să dau cu aspiratorul prin toată casa, am spălat și pe jos, iar când a sunat interfonul îmi spălam părul. I-am deschis, am făcut un lac în hol până a urcat, am invitat-o în casă, ca o gazdă bună și fleașcă, și-am lăsat-o cu pisicile până am gătat baia.

Am găsit-o cu ele-n brațe fiindcă Eulalia, normal, știe limba fiarelor, chiar și a celor de apartament. Dar ce limbă nu știe ea? Învață o limbă străină cam în șase luni, și nu doar la nivel de conversație. Eulalia e genialoidă, deci, nebună. Înțelege prea mult, n-are saț în muncă, așa că la 28 de ani a făcut o frumusețe de accident vascular cerebral, din cauza suprasolicitării. Și-a revenit total și, firește, n-a-nțeles nimic din asta fiindcă acum a fost în pragul celui de-al doilea, la 32 de ani.

Eulalia e frumoasă ca aurora boreală, deșteaptă precum creierul lumii și proastă ca negura. Că de-aia am chemat-o, s-o scutur nițel. Eu sunt conștiința ei, un fel de greier bătrân care-o mai înghiontește din când în când, anume atunci când e ea la ananghie. Eulalia e, sufletește vorbind, o inadaptată, așa genialoidă cum e ea. N-are frâne, nu știe să spună nu, nu identifică reaua intenție. E un adult cu inimă de copil.

E unul dintre foarte puținii oameni cu care m-am împrietenit la prima vedere și cu care am vorbit direct dintru-nceput. Asta e ceva foarte rar și cu atât mai prețios. E un canal energetic ce-și are fiecare dintre cele două capete înfipt cu grație într-un om. Cuvintele sunt mai puține, simțirile, mai multe. Și cu bagajul ăsta tânăr am pornit noi într-o relație francă în care confidențele au venit natural și de-o parte, și de alta. Ea știe să asculte și știe să lumineze. Eu știu să ascult și să-njur. Așa se face că atunci când m-a sunat de ziua mea să-mi ureze, discuția a sfârșit prin câțiva pari pe spatele urechilor ei, cu lacrimile aferente. Discuție din care eu am înțeles că sunt mai proastă decât credeam, iar ea are o sensibilitate de care sunt obligată să iau act și sunt și mai obligată s-o ocrotesc.

Ceea ce am și făcut, dar nu împotriva ei. Eram odată amândouă în mașină, ea conducea. Mi s-a părut că spune atât de multe prostii chinuitoare pentru ea, încât e cazul să schimb foaia, să las binișorul din brațe și să aplicăm metoda trezirii. Și-am zis pe cel mai drăgălaș ton niște cuvinte de explodat timpanele. Eulalia a tras pe dreapta, plângând scuturat. M-am mirat, avusesem un ton blând. Sigur, cuvintele au fost tari, dar ele făceau referire la o situație, nu la ea. Mi-a spus că nu poate suporta fizic așa cuvinte, că înțelege și că sunt necesare, și că sunt cele mai potrivite, dar are un zid de care ele se lovesc. Bun, am retras cel mai pricinos cuvânt, cel care de la-nceputul lumii se ocupă și cu conchista, și cu retragerea, e obișnuit cu treaba asta, face parte din sistemul lui de funcționare. Eulalia mea a râs și s-a liniștit. Apoi, mi-a spus că ea nu are simțul umorului. N-am crezut-o și bine am făcut. Ea doar nu înțelege glumele proaste, pur și simplu nu le poate procesa. Și-a cerut o galaxie de scuze, a zis că, uite, e setată tâmpit, fiindcă eu făcusem o glumă foarte bună, dar ea s-a blocat în cuvinte, mai ales într-unul, și n-a mai putut-o primi. Și-a plâns iar, simțindu-se ciudată. Eu, ca o vajnică Lorena Bobbit, nu doar am retras cuvântul buclucaș, ba chiar l-am tăiat din rădăcină, însă numai pentru seara aia. Mai departe, în următoarele luni, i-am administrat cu pipeta cuvinte colorate, în contexte care, aparent, nu se pretau unui astfel de limbaj. Eulalia, fără să fi folosit vreodată un astfel de cuvânt, s-a domesticit totuși, nemairespingându-le.

„Tânără în fața oglinzii“ de Giovanni Bellini, detaliu

Eulalia râde așa de frumos, că-ți injectează tot soarele, indiferent cum te-ai simți. Și râde mult și des pentru că ea vede și simte atât de altfel lucrurile, viața, încât poate să se amuze de ceea ce pe noi, ceilalți, ne irită, având capacitatea de a anticipa momentele în care noi înșine vom râde de prostiile care ne mănâncă pentru moment sufletele.

Dar, cum v-am spus, Eulalia e nebună. De curând, a scăpat ca prin urechile acului de-o moarte fragedă, însă medicii i-au spus că tot în buza proaspătă a malului celuilalt se află. Eulalia ia tratament și încearcă să-și dozeze efortul. Nu-i prea iese, ea știe asta, așa că a făcut un plan de bătaie. Se trezește în fiecare dimineață foarte devreme, chit că iese sau nu din casă, își spală părul, da, da, zilnic, tot corpul, își pregătește o ținută office, se-mbracă, se coafează, se-ncalță și se machiază cu multă conștiinciozitate. Seara, înainte de culcare, face un duș, își reface machiajul, îmbracă o rochie elegantă și comodă, nu rochie de ocazie, mai de cocktail, așa, își pune pantofi cu tocuri foarte înalte, se urcă-n pat și se culcă. Eu, care nu sunt genialoidă, dar nebună, da, mi-am dat seama c-aș face la fel în locul ei, așa că i-am făcut cadou un gloss care-i vine senzațional. L-a primit cu bucurie, și-a scos oglinda de geantă, l-a probat și-a fost încântată. E glossul care-i va întregi de azi, în fiecare dimineață și-n fiecare seară, e posibil și pe parcursul zilei de câteva ori, machiajul de moarte.

Mi-a spus fără să clipească: „Știi că la noi e obiceiul ăsta cu spălatul mortului, îmbrăcat, în fine, știi tu. Și doctorii au zis că pot cădea oricând pe stradă, de infarct miocardic sau AVC, se poate întâmpla și-n somn, practic oricând. Mi se pare normal să mă ocup tot eu de mine moartă, așa cum am făcut și vie. E adevărat că asta îmi adaugă ceva oboseală, dar să știi că-mi ia din stres. Nimeni nu va fi obligat, la o adică, să spele, să-mbrace și să-ncalțe mortul. Nici să-l machieze. Mă parfumez discret, e o chestiune de bun-simț, să nu trăsnească mortul a parfum. Poate părea viu și se sperie oamenii. Știi cât sunt de fericită că mă-nțelege cineva cu pregătirile astea? E pentru prima dată-n viață când mă simt normală, iar treaba asta mă eliberează.“

Am privit-o. Sper c-a ajuns la ea toată dragostea pe care i-o port. I-am zis că n-aș face nici cu un milimetru altfel. A respirat ușurată. Am întrebat-o totuși dacă a ajuns la performanța de a aduna în minte sunetele unui cuvânt tare și dacă măcar o singură dată a fost tentată să-l și pronunțe. A râs lung și fericit și mi-a spus că sigur e pe drumul cel bun. Ar mai fi ceva de lucru, mici detalii, dar primul pas a fost făcut. „Eram în trafic și mi-a tăiat un domn fața. Nu m-am speriat, dar mi s-a părut un gest prea urât. Mi-a venit să-i zic vreo două și chiar i le-am zis. N-au ieșit chiar cum trebuia, dar recunoaște că e totuși promițător.“ Ce i-ai zis? „Dragă boule…“