Fiecare om are pasiunile lui. Văzute și nevăzute. Știute și neștiute. „Hai, mai ai și alte truisme?“. Cred că mai am. Toți avem. Truismele sunt niște stabilopozi pentru mintea omului. Unele dintre cele mai importante elemente de stabilitate care ne împiedică s-o luăm razna. Ne trezim că ne-aducem aminte de ele exact când suntem pe buza raznei și mereu ne mirăm că ne trec prin cap așa locuri comune tocmai nouă, deosebiților. Că doar fiecare crede despre el că e un special și așa e și normal să creadă. Când nu te mai crezi special fii sigur că deja ai luat-o razna.
Pasiunile mele, în afară de scris, sunt bârna și dansul. Amândouă sunt anterioare scrisului și-i sunt complementare, oricât de bizar ar părea. Când am intrat pentru prima dată într-o sală de gimnastică aveam șapte ani. Aparatul la care m-am dus țintă, ca hipnotizată, a fost bârna. M-am urcat pe ea și-am parcurs-o de mai multe ori nebunește. Doamna care avea să-mi fie antrenoare i-a spus tatălui meu că sunt o combinație de barză cu pui de urangutan, ceea ce e foarte bine pentru gimnastică. Cel mai probabil, mă gândesc eu acum, bârna și paralelele semănau cu șipcile și gardurile pe care mă urcam în copilăria mea de la țară și de-aia m-am atașat dintru-nceput de ele.
Dar noi nu făceam gimnastică sportivă, ci gimnastică ritmică, artistică. Din aia pe muzică, aia care are numai sol, iar tu execuți elementele ajutându-te de cerc, panglici și măciuci. Da, bun, și mie-mi sună amuzant acum cuvântul „măciuci“, dar atunci măciucile erau coșmarul fiecărui antrenament: îmi dădeau cea mai mare bătaie de cap fiindcă pentru a le mânui corect trebuia să ai și dexteritate, și sincronicitate. Și după ce te achitai de corect venea treaba cu artistic, expresiv. Nu mi-a plăcut de ele fiindcă nu sunt răbdătoare din fire. M-am descurcat onorabil, dar niciodată n-am depășit nivelul ăsta. Cercul am învățat să-l iubesc, deși la început m-a intimidat. Panglica a fost dragoste la prima atingere. Dar, cum aveam un pic de răgaz, săream direct pe bârnă. Mă atrăgea irepresibil. Antrenoarea mi-a zis că pot să aleg, mă pot muta la gimnastică sportivă dacă vreau, dar eu n-am vrut să plec de la ea. Și nici să las cercul și panglica n-am vrut. Iar ea a înțeles nebunia mea cu bârna. Și, când se mai odihneau fetele, știa că pe mine mă găsește mereu cocoțată pe bârnă. Venea aproape și mă învăța exerciții ușoare, mai mult dans, mai puțină acrobație.
Gimnastica mea n-a durat foarte mult. Crescusem ca din apă, iar doamna i-a rugat pe-ai mei să-mi facă vârsta osoasă. Rezultatul a fost negativ pentru acest sport. Le-a zis că voi fi prea înaltă și nu voi putea face performanță, ba chiar îmi voi face praf coloana vertebrală și încheieturile, dacă insist cu gimnastica. Și e păcat ca un copil atât de dotat fizic pentru sport să nu facă performanță. Tata m-a dus direct la baschet, unde-am stat un an, că nu mi-a plăcut mie. Dar acolo s-a văzut c-aveam și mâini de urangutan, nu doar tălpi. La zece ani jumate, mâna mea făcea priză pe mingea de baschet. Oh, Darwin, dear! Așa că m-am dus la handbal. Mi-a plăcut enorm antrenorul, era vesel și n-am întâlnit un om care să știe mai bine să-ncurajeze. Trebuia să se inventeze pentru el materia asta în școală: încurajarea copiilor. Îl chema Decebal Traian. N-am știut niciodată care-i e numele și care prenumele.
Dar eu, acasă, când eram singură, îmbrăcam costumele mele de gimnastică, roșii erau toate, și făceam din covorul din sufragerie sol. Iar când ne-am mutat la trei camere, am cucerit și holul. Am făcut asta până când costumele mi-au rămas atât de mici, că nu le-am mai putut îmbrăca. Și n-am cerut altele. De când am plecat de la gimnastică, a început ceea ce numesc și azi „pasiunea pentru zece centimetri“. Unde găseam o bucată de zid, de lemn, de orice, lung cam cât bârna, dar se putea oricât de lung, important era să nu fie mai lat de aproximativ zece centimetri, că doară nu umblam cu rigla după mine, îmi găseam fericirea acolo.
Am făcut asta toată viața. O fac și azi. Uneori râd de mine, singură pe stradă, că mă trage în dreapta geanta mereu grea, pe care-o port ca poștașul și-mi atacă echilibrul. Mai sunt pe străduțe, printre blocuri, borduri mici, mici. Cam zece centimetri. Când dă o ploaie mare și acoperă strada, eu mă duc și fac echilibristică pe bordura aia mică, riscând întotdeauna să cad în baltă. Încă n-am căzut, dar o să vină și ziua aia fiindcă nu ratez niciodată poziția cumpenei.
Am aflat azi că o fată de 30 de ani, Cătălina Ponor, e campioană europeană la bârnă. Eu am 33 de ani de când am renunțat la gimnastică. Dar am 37 de ani de când m-am îndrăgostit de gimnastică. Înțeleg foarte bine dragostea asta și e posibil să fie singura dragoste pe care s-o-nțeleg de-adevăratelea. O admir pe Cătălina și mă bucur pentru ea cum m-aș bucura pentru mine. Nu contează că eu n-am făcut niciodată performanță în gimnastică. O preţuiesc pentru performanţa ei de azi şi dintotdeauna, însă ceea ce ne unește e iubirea pentru gimnastică, pentru bârnă. Nu o cunosc, nu mă cunoaște. Nici nu trebuie. Îi doresc să facă gimnastică de acest nivel cât mai mult timp și știu că va face gimnastică, într-un fel sau altul, mereu. Poate va fi antrenoare și-i va învăța pe copii cum iubești gimnastica, îi va face, poate, și performeri.
Eu o să găsesc în continuare zece centimetri prin drumurile mele, o să-mi scot geanta, o să-mi las sacoșele, o să mă descalț pe vreo margine strâmtă de ceva și-o să-mi deschid brațele, o să dansez, o să mă bucur și-o să râd cu aceia care se vor uita la mine, cum am râs și până acum, fie că ei sunt apropiații mei care-mi spun că sunt nebună și n-am leac, fie că sunt străini care ori mă privesc amuzați, ori își fac cruci largi, dar vesele și ele. Și-o să râd și când o să fiu singură, ca și până acum, fiindcă atunci și cânt, ceea ce nu am curaj să fac dacă nu sunt.
Foto: Irina Ionescu-Homoriceanu
Elogiu gimnasticii româneşti! Mie îmi place mult fraza cu cumpăna: „…încă n-am căzut, dar o să vină şi ziua aia..“ deoarece toţi o să trăim ziua în care să facem o cumpănă care va fi ultima. Eu aşa am înţeles, oare Raj cum percepe ziua cumpenei? Sărut mâna doamnă!