Întâi se aprinde o lumină mică…

… foarte mică, asemănătoare ca anvergură cu întredeschiderea ochilor. Dar pe interior. Nu știi niciodată ce-ai putea lumina pe-acolo și e mai bine să nu te sperii. S-o iei încet, din aproape în aproape.

Treaba asta cu aproape are două înțelesuri. Unul ar fi cel adverbial, adică te-apropii ușor de necunoscutul care ți se întredeschide înăuntrul tău, așa cum te-apropii de orice necunoscut, c-așa e frumos și politicos. Nu dai buzna. Celălalt înțeles, ăla în care aproape e substantiv, presupune ca tu să nu te sperii, în călătoria asta cu pleoape, un pic, pentru început, când te-ntâlnești prin tine cu alții. Fiecare dintre ei e aproapele tău, fie că-ţi place de el, fie că nu. Fiecare dintre aceia care ne locuiesc sunt aproape și nu e vina niciunuia și nici responsabilitatea lui că tu l-ai așezat, poate pe unii nu mai știi nici când, nici de ce, în tine.

O să te miri, o să fii chiar uimit, bine, e normal, să știi, o să fii chiar șocat de cei pe care-i vei întâlni prin tine. Știu și eu, știi și tu istorisirea aia cu omul ajuns în rai. Hai s-o mai zic o dată, poate cineva totuși n-o știe. Un om moare și-ajunge-n rai. Simplific, normal. Acolo, are trei mirări, toate majore: nu-i găsește-n rai pe cei despre care ar fi putut băga mâna-n foc că-i va mânca raiul, îi găsește pe unii despre care ar fi jurat pe Biblie că n-au cum să ajungă acolo și, mirarea cea mai mare, cum de-a ajuns tocmai el în rai? De-aia zic c-o să fii surprins de cei cu care te vei întâlni prin tine. Dar asta numai dac-o iei încet, cu pleoapă aproape peste pleoapă, nu deschizi larg ochii, lumina multă și dintr-odată te orbește și pe din afară, și pe dinăuntru. Iar unii dintre cei care și-au făcut casă ori țarină în tine sunt niște prezențe palide, la intersecția dintre lumină și umbră, e posibil să nici nu-i vezi dacă intri-n tine cu soarele topor.

Asta cu aprinsul luminii e cea mai la-ndemână aprindere din câte are omul. Deschizi pur și simplu ochii. Numai că acum nu faci ca-n fiecare zi, când te trezești, sari din pat, oprești ceasul și iei ziua-n picioare. Acum îi deschizi înăuntru și-ai să fii surprins că lumina e aceeași și acolo. Numai locul e necunoscut sau nu foarte cunoscut. De-aia e bine să nu te duci cu torță, ca masalagiii odinioară, și s-aprinzi opaițul mic al pleoapelor, ca să-ți lumineze numai câte un pas.

Dă și tu „Bună ziua!“ celor pe care-i întâlnești, chiar dacă, să zicem, cu unii te-ai certat cândva, o dată, de două ori, de tot, pe alții te-ai supărat și te-ai răcit de ei, iar pe alții ai fost sigur că i-ai uitat. Ce să facem, înăuntrul nostru nu-s toate cum credem, așa cum nici în afara noastră nu sunt. De-aia am zis să-i saluți, poate pe unii nu i-ai văzut de mult. Dac-ai fi intrat cu făclie, poate nu-i vedeai nici acum și n-ai fi știut că sunt acolo, în tine, de când sufletul tău s-a legat de sufletele lor, înainte de orice supărări. Vezi bine că sunt trecătoare toate, de vreme ce în tine oamenii locuiesc bine-mersi, fiecare în garsoniera lui. Și nu-ți plătește niciunul chirie, nici nu știai de ei, nu te-apăsau. Credeai că i-ai dat afară de mult, că i-ai aruncat, dar uite că nu putem arunca așa ușor pe cât credem. Și uită-te și tu cât de ușori sunt, dacă nu i-ai simțit.

Foto: Mircea Goia

Nu le spune nimic după salut, să nu-i sperii. Cu unii n-ai vorbit în ultimii ani sau în ultimele zeci de ani, v-ați dezobișnuit de cuvinte. Nici n-ai ști ce să le spui, nici ei n-ar ști ce să-ți răspundă, înlăuntrul tău nu e un oarecare spațiu de închiriat, e pur și simplu casa lor, în care tu i-ai chemat, tu i-ai culcat, tu i-ai trăit, tu îi trăiești. Nimeni nu poate cere casă înăuntrul unui om, așa că nu e normal să-i iei acum la-ntrebări, poate ce caută acolo, poate de ce n-au plecat când i-ai alungat din mințile și din viața ta de-afară. Lasă-i să-și vadă de viețile lor din inima ta.

Fă și tu acum lumina doar o idee mai mare, că-i căutăm pe cei care au apartamente prin tine, pe cei pe care știi că-i iubești, că nu știi și nu poți fără ei, că fiecare dintre ei e un stâlp al fericirii tale. Deschide ușile, nu bate, ești în inima ta. Și-apoi, sunt cei mai apropiați ai tăi, cei pentru care ți-ai pus sufletul, puterile, ți-ai măturat neputințele, ți-ai înghițit durerile, te-ai făcut punte de mătase, ca să treacă ei lin când au avut nevoie și când n-au avut. Cum adică sunt goale apartamentele lor? Fă lumina și mai mare, deschide larg ochii, aprinde și farul. Nu te speria, poate-au plecat la cumpărături sau în vreo vacanță, nu-ți face griji. Lasă, nu te-apuca să dai cu-aspiratorul, nu șterge praful, nu deschide ferestrele, că sunt înțepenite, nu facem curat în casele altora. Da, ai dreptate să mă contrazici, casele lor sunt toate în casa ta, în inima ta. Iar ei sunt plecați. Nu plânge. Ba plângi, ești în casa ta, ba fă curat, primenește-o, sparge geamurile dacă s-au înțepenit zăvoarele, e dreptul tău din sufletul tău. Bine, fă lumina mai mică, te orbește, știu. Vezi golul mai gol și praful mai praf și nimicul mai nimic. Fă-o mică și hai să mergem, ai obosit de-atâta dereticare. Hai înapoi.

Nu, nu pot să țin eu lumina, nu e a mea, eu doar merg cu tine, sunt cu tine, dar lumina e a ta. Poți s-o lași așa, mijlocie. Cei pe care i-ai văzut primii, nevruții tăi, știu deja că ești aici. Poți să-i privești în ochi, să le mângâi mâinile, obrajii, să le săruți buzele și frunțile, umerii și piepturile, poți să le-arăți că le mulțumești că sunt în casa ta care este inima ta. Și lasă-i și pe ei să te mângâie și să te sărute, lasă-i și pe ei să-ți mulțumească pentru că le-ai făcut loc veșnic în inima ta care este casa ta. Vrei tare, să vorbești tare? Vorbește, râzi, urlă, plângi, cântă, inima are ziduri de carne, nu de cărămidă, nu de ciment, nu se sparg, se dilată un pic doar și-apoi își revin și-ncap iar toate râsurile, plânsurile, urletele și cântecele tale și ale lor, ale celor cărora le-ai făcut casă în inima ta. Spune-le, lasă-i și pe ei să se spună, așa sunt reîntâlnirile, zgomotoase, e normal, te consumă un pic și regăsirea, și iertarea, și bucuria. Fă lumina aia mai mare, și mai mare, cea mai mare. Vin Paștile.