Chel, gras, însă nu şi bonom. Poate niţel pedant, în hainele lui roase pe la desinenţe şi lucitoare nu de vreun fir de mătase. Era nebunul oraşului mic, nebunul cumsecade. Nimeni nu s-ar fi aşteptat la nefăcute de la el. Cocoanele mahalalelor mai mult cochetau cu Didilică decât se speriau când îl zăreau în capetele străzilor.
Cocaca, deşiratul zdenţăros şi guraliv, înşirându-se costeliv pe uliţe, dar hotărât să le spună întâlniţilor tot ce-i venea la vale din minţi, pe limba neobosită, era groaza lor. I se fereau din cale ca potârnichile din bătaia puştii. Dar ăla nu ieşea-n lume-nainte de prânz vreodată. Ăstălalt luase însă urbea strâmtă la picioare devreme-n ziua aia.
În dimineaţa colţoasă de vară, Margareta s-a sculat leneşă. Avea de strâns poamele departe, la livadă. Parcă şi vedea drumul aspru şi prăfuit la dus, apa leşioasă de la fântâna din deal şi-ntorsul acasă asudat sub greutatea coşurilor. I s-a năzărit, poate de la pernele alea cu miros de rozmarin, c-ar vrea ca bărbatul tânăr care dormea legiuit lângă ea să-i mângâie şoldurile, parcă mai mult pe dreptul. Şi s-a foit un pic.
Leonte n-a deschis ochii nici către zi, nici spre femeie, a întins numai mâna şi-a apucat-o de cămaşă. „Vreau în tine“, a apucat s-audă Margareta înainte să se piardă sub greutatea bărbatului cu muşchi rotunzi. I s-a proptit în umeri şi-o pupa împins, în timp ce-şi căta loc. L-a găsit şi-a fost bine, a fost vrută şi avută. Când s-a deschis fereastra din nimic, vântul a trecut peste şoldurile ei, şi nu ca trântoru’. Leonte s-a ridicat, a muşcat-o-ntre sprâncene şi s-a dus la treabă.
Femeia a netezit aşternutul cu amândouă mâinile, stând în mijlocul patului. Pe urmă, s-a sculat şi s-a dus pe urma vântului, să-l închidă afară. A auzit glas de bărbat la poartă şi-a văzut-o pe bună-sa grăbind pasul să vază cine-i. Era Didilică nebunul. Prea obişnuită cu el, Margareta aproape că n-a luat în seamă că omul a cerut un pahar cu apă. Mereu voia ceva. Bătrâna s-a dus să-i aducă, iar ea continua să nu se decidă dacă să curme sau nu gândurile de vântoasă fierbinte care veneau dinspre fereastră.
Foto: Costică Acsinte
Când bună-sa a ieşit la poartă ţinând în amândouă mâinile o cană mare, de pământ, plină cu apă şi i-a-ntins-o lui Didilică, Margareta aştepta să vadă cum trece apa gâlgâind prin gâtul nebunului şi cum îi saltă şi-i coboară mărul lui Adam, care e un fel de Hopa Mitică.
Însă Didilică s-a uitat la mâinile bătrâne şi ude, la cana aia mare şi aburind de rece, a strâns din ochiul stâng şi-a ridicat cu riduri groase sprânceana dreaptă: „Foaie verde şi-o castană/Ţi-am cerut pahar, nu cană!“.
Buna a tăcut în piept, ruşinându-se, Didilică a băut înciudat, a ridicat pălăria şi-a plecat fără o vorbă, iar dinspre latura de miazăzi a casei s-a auzit cum s-au izbit ferestrele cu vuiet de pereţii zgrunţuroşi, să intre toate cele patru vânturi şi să ardă duşumelele noi, mult prea bine învăţate cu paşi plecători.
Cum naiba faci tu să pice greutățile când trebuie, mai rar. Cum draci se deschid ferestrele alea, cum vine Didilică, voleurile și întorsurile, ezitările și loviturile, perfect ritmul. Ana, strunești extrem, extrem de bine timpii. Muzică!
Haida, ce mi-aş lua-o eu în cap amuia! Dacă nu m-aş împiedica de mine.
Lasă, lasă. N-ai tu treabă. Iar eu nu pup omul în somn.
Și nici în aer.
Nici io! Deşi mort îl pup întotdeauna, însă nu recuperator.
Aseară, aud în bucătărie: „Da’ Nora m-a scos din listă, să ştii. N-o mai văd.“. Era acolo durere, nu şagă.
Eu mi-am luat la revedere.
Da’ n-a văzutără toate ipochimenile.
heh
, nici io nu pup omul in somn, dorm… :)), mi place de Didilică
Uc, nestrămato!
Marele fluviu îşi adună apele
Ştii tu ce ştii, mizantropio.
d’apăi să-ţi curgă şuvoi, cu flori de nu mă uita pe el
Amin!