Și cum stăteam eu pe pervazul interior al librăriei și scriam pe cărți, ca la finalul oricărei lansări, văd pe fereastră că un bărbat s-a oprit pe trotuar și se uită la mine. Am simțit că mă privește cineva. Omul se uita cu mult interes, parcă și puțin uimit, dar asta poate doar mi s-a părut. I-am zâmbit și m-am întors la omul căruia îi scriam pe carte. Am mai vorbit, am mai scris, am mai făcut și niște poze, ultimele cu telefoanele, că bietul bărbatu-meu, care-ncepuse ziua de fotografiat de dimineață, de la nouă, era rupt de șale și zăcea în librărie, într-un fotoliu-scoică, am mai râs, ne-am mai pupat, deh, lansare de carte.
Și dau să-i pun stiloului capacul, însă văd în fața mea un domn. Era același care mai acum câteva minute, poate zeci, poate o oră, cine ia în seamă timpul?, mă privise din stradă prin fereastră. Mă ridic de pe scaunul înalt pe care stăteam, îi întind mâna, spui frumos cum mă cheamă, ce caut eu în orașul lui, care este și orașul meu, dar am plecat de mult timp, orașele nu te iartă dacă le părăsești.
Se prezintă și el, cu prenume și nume, spune că e medic. Și-atunci, dracul meu politicos, care mimează curiozitatea ca să le facă plăcere necunoscuților, unul care în cea mai mare parte a timpului doarme ca un virus în laborator, se trezește intempestiv și-ntreabă el inteligent ca o bordură: „Ce specialitate, domnule doctor?“ Omul mă privește în ochi, surâde și zice afabil: „Oncolog“.
Tușesc, ce era să fac? M-am înecat, n-am avut cum s-o dreg. Omul râde. Eu mă-nec și mai tare. Brusc, mi se pare că e cam înalt, că paltonul îi stă prea țeapăn și că are mâinile mult prea suple, suspect de brune și cam reci. Care nu-l atinsesem, normal. Ochii mei însă începuseră să vadă rece. „Se simte în vocea dumneavoastră că fumați sau ați fumat.“ No, bun. N-ai tu idee ce-aș aprinde eu acum un pachet întreg, ba nu, un cartuș! Îmi zic în gând „Ești nebună, complet nebună, e doar un oncolog, nu moartea, țicnito“, îmi dreg vocea care m-a dat de gol că nu sunt cuminte, surâd cât pot eu de amabil și mă uit în ochii lui. Cam negri. Zâmbetul, cumsecade, dar cam prea mulțumit. Ce om e mulțumit pe lumea asta?! „Nu fi tâmpită, e un doctor, n-a venit să te ia, nu te internează, nu-ți radiografiază plămânii din pupile, nu te-ngroapă, nu acum, fii rezonabilă!“
Omul cumpărase toate cărțile mele. Adică aveam de scris autografe, nu să zici că unul și gata, scapi de sperietură. Îl întreb cui să-i scriu fiecare carte. Aflu că e-nsurat și are doi copii. OK; începeam să-l umanizez. Îmi spune numele soției și copiilor și scriu câte un autograf pentru fiecare pe câte o carte. Încep să mă potolesc, scrisul de mână îmi face bine, cred c-ar trebui să beau câte o gură de cerneală de trei ori pe zi. Calmează. În timp ce scriu, îmi cad ochii pe unghiile mele. Le văd negre. Păi, nu le-am făcut culoarea prunelor căzute?! Acu’ de ce sunt negre? Mă uit în sus, văd lumina suplă din librărie, înțeleg treaba cu nuanța. Mâinile mi se răcesc. Doctorul tace.
Termin de scris, îi înmânez medicului toate cărțile, îi mulțumesc că s-a oprit din drumul lui și-a intrat în librărie, și-uite-așa am putut și noi să ne cunoaștem, îl pup pe amândoi obrajii – dacă nici eu nu-mi înfrunt spaimele, chiar nu știu cine-o mai face –, îi cer adresa de e-mail și numărul de telefon – mă durea deja nițel în spate, aripa stângă, pardon, plămânul stâng –, el îmi spune în termeni de specialitate ce-i face un fum de țigară organismului, eu încep să simt gust de pământ pe limbă și de rădăcină de brusture în cerul gurii, doctorul explică lent și profesionist, eu caut din priviri niște ajutoare, vine fie-mea, vine Cristi, pe care-l uitase Dumnezeu pe-un scaun, a, nu, că el e ateu, nu știu cine-l uitase, doctorul surâde de încheierea disertației, eu răsuflu mărunt și inspir adânc, pe gură, ca o proastă, că junghiul revine mai puternic, transpir pe frunte, clipesc des, îi mai mulțumesc o dată și-l îmbrățișez strâns, să-i rup oasele, să nu care cumva să creadă c-o să fie repede sau ușor.
Omul pleacă, eu îi pun stiloului negru capacul negru, mă declar în gând nebună de legat și ies în fața librăriei, să fumez și eu țigara de după.
Hahaha…