Vă mulțumesc, domnule măturător!

Ce e drept, sunt dintre cei care preferă adresarea fără pronumele personal de politețe, iar asta pentru că m-am convins de mult că respectul nu are nicio legătură cu el. Totuși, nu spun cuiva „tu“ decât după ce am convenit împreună asupra formulei reciproce de adresare. Altfel, nu renunț niciodată la pronumele personal de politețe atunci când vreau să mențin răceală și distanță în dialog. E, pentru mine, pronumele personal glacial.

La noi, la românii contemporani, chestiunea acestui pronume ascunde niscaiva prejudecăți. Asta în condițiile în care cei mai mulți dintre noi sunt convinși că acest pronume este marca respectului în adresare. Să nu uităm treaba asta cu respectul și să le luăm pe rând:

1. Îi tutuim pe cei mult mai tineri decât noi. „A, niște copii. Sunt de vârsta fiului meu/fiicei mele.“ Așadar, copiii sau, dacă vreți, maitineriidecâtnoi nu merită respectul nostru. Asta se vede lesne în atitudinea maivârstnicilordecâtnoi față de noi. De câte ori, în loc de argument într-o discuție, nu ați primit un „Se poate să-mi vorbești așa? Ai putea să fii copilul meu.“ Aș putea, dar nu sunt. Respectul meu nu este condiționat de vârsta partenerului de dialog nici când mă uit în față, nici când mă uit în spate.

2. Șefii îi tutuiesc automat pe subalterni. Înălțimea/importanța funcției le asigură un ascendent asupra lor, nu? Atitudinea asta nu e niciodată inofensivă. Ea ascunde un fin avertisment: „Vezi că eu decid, ești la mâna mea.“ Mă gândesc că e bine să fim atenți la ea, chiar și atunci când șeful pare, la o primă vedere, prietenos. A, dacă ne întreabă ce formulă de adresare preferăm și dacă suntem de acord cu tutuitul, deci e reciproc, atunci e cu totul altceva.

3. Ne lăsăm tutuiți de cei pentru care avem o mare considerație, sunt mari artiști, oameni de știință, demnitari ai statului. Respectul nostru față de acești oameni ne face să aplecăm spatele în fața lor și să le permitem să ne spună „tu“, în timp ce noi le spunem „dumneavoastră“. Credem că realizările acestor oameni, înălțimile amețitoare ale funcțiilor lor reprezintă un ascendent asupra noastră. Ei, bine, nu reprezintă. Educația lor ar trebui să se vădească și în atitudinea față de cei care îi admiră.

Tânăr cu mătură, desen de Vincent van Gogh

4. Omul de la care vrei ceva, fie el la un ghișeu, într-un birou de unde te duci să-ți iei un act – aici, dacă dai peste cineva care „ți-ar putea fi mamă sau tată“, ai încurcat-o –, medicul, preotul, profesorul universitar – cine și-ar putea imagina ca profesorii de gimnaziu și de liceu să nu își tutuiască elevii?; vorba aia, ei îi învață carte, ce naiba! –, vedeta, de orice etiologie, etc. Sigur că nu toți acești oameni aleg acest tip de impolitețe, însă cei mai mulți dintre ei o fac. În mod normal, ar trebui ca orice om care ne tutuiește să fie tutuit imediat. Bine, să și înțeleagă ceva din asta… În ce-i privește pe profesorii de gimnaziu și de liceu, frumos ar fi să-i tutuiască și pe ei copiii, că doară nu în pronumele ăsta buclucaș stă respectul, nu? În fine, eu nu cred că stă.

5. Punctul ăsta, al cincilea, e cel de la care am pornit, de fapt. Primele patru mi-au venit în cap când m-am apucat să scriu. Azi-dimineață, eram pe stradă. În fața mea, doi oameni măturau trotuarul. De fapt, unul, că celălalt punea gunoiul strâns de primul într-un tomberon și umbla în urma celui care mătura. Măturătorul era tânăr, chiar foarte tânăr, să fi avut în jur de douăzeci de ani. Când m-am apropiat și m-a văzut, s-a oprit și m-a lăsat să trec. M-am uitat la el, am zâmbit și i-am spus: „Vă mulțumesc, domnule!“. Omul a-mpietrit. Se vedea clar pe fața lui că nu știe cum să ia mulțumirile mele; înclina să creadă că sunt o ironie.

Deci, îi tutuim pe cei pe care îi disprețuim. Neapărat pe cei care fac meserii „rușinoase“, cum ar fi măturatul străzilor, spălatul scărilor de bloc, în fine, orice formă de curățenie ai cărei beneficiari tot noi suntem, dar, deh, ăla care mătură și spală după/pentru tine îți e inferior, nu? Am tutui și personalul auxiliar din spitale, dacă nu ne-ar fi teamă că ne-ar putea lăsa de izbeliște la o adică. Treaba asta cu muncile „inferioare“ ne afectează și în familie, nu doar în societate. La noi, încă sunt copleșitor de mulți cei care cred că „femeia ține casa“, muncile fizice din gospodărie ei îi revin de drept, c-așa „s-a pomenit“. Și nu doar bărbații, beneficiarii, cred asta, ci femeile înseși, ba, mai rău, și copiii cuplului, care vor perpetua în viețile lor de adulți „tradiția“. Iarăși, nu vorbesc acum despre noi toți, dar despre foarte mulți dintre noi.

Îi disprețuim și le arătăm asta prin formula de adresare și pe cei care au mai puține studii decât noi, nu-i așa? Chiar dacă nu fac „meserii rușinoase“. Instalatorii, electricienii, zidarii, zugravii, mecanicii auto, cei de care avem nevoie să muncească pentru noi cu ziua, cu ora, necalificații. Ei sunt „nea“ și „tanti“, niciodată „domnul“ și „doamna“. Dacă i-am respecta, ni s-ar putea urca-n cap, s-ar putea întâmpla să nu ne mai respecte ei pe noi, Doamne, ferește!

Bref, tutuim în (ceea ce considerăm că ar fi) jos și „dumneavoastrim“ în (ceea ce avem nevoie pentru moment sau pe termen lung să credem că înseamnă) sus.

De fapt, e simplu: la „dumneavoastră“ se răspunde cu „dumneavoastră“, la „tu“ cu „tu“. Firesc este ca ambii parteneri de dialog să convină asupra formulei reciproce de adresare. Respectul e o chestiune tare serioasă, nu pronume-n vârf de băț.