„Crezi că poți să conduci sau mai stăm un pic, să ne revenim după spectacol? Dar știi ceva? Dacă nu poți, lăsăm mașina aici și venim s-o luăm mâine. Hai, mai bine, să mergem pe jos, eu am nevoie“. Ieșiserăm toți trei, un copil și doi adulți, de la teatru. „Nu, nu, pot să conduc, dar poate mai stăm un pic, nu plecăm acum. Sunt, într-adevăr, foarte bulversat. Piesa asta m-a destructurat și tre’ să mă restructurez, ca să pot să respir ca lumea și abia după aia să mă urc în mașină.“ Și ne-am așezat toți trei în mașină, fiecare cotropindu-și locul, nevorbind nimic, toți cu capul pe spate și cu ochii închiși. Când i-am deschis, am pornit și am început și să vorbim. Normal, despre spectacolul care ne iubise pe noi atât de mult încât ne dăduse voie să fim oameni.
„Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice“, de Paul Zindel, în regia Marianei Cămărășan, se joacă la Teatrul Metropolis. Nu, am greșit, „te joacă“ e corect. Pentru că, oricine ai fi, ești scos din fotoliul tău de spectator și te trezești, fără s-o știi, pe scenă. Pentru că personajele toate au în ochi oglinzi în care nu ai cum să nu te vezi. Betty, Matilda, Ruth, Nanny, adică Oana Pellea, Cristina Casian, Florina Gleznea, Alexandrina Halic. Adică eu, eu, eu și eu, când am fost, pentru că am fost primele trei, iar a patra, dacă voi trăi și voi apuca, o să fiu. Adică tu, tu, tu și tu.
Am spus „spectacol“, da, am spus, și este: se joacă pe o scenă, la teatru. Însă e o bucată de viață, cu bucățele de vieți care te atrag irepresibil, te iau cu ele, te fac una cu ele, se fac una cu tine. E un palpit când furios, când duios, imposibil de pus într-o ramă. Sau e chiar o rupere de ramă? Este, pentru că eu mi-am auzit de mai multe ori trosnetele lemnelor de dinlăuntru, iar așchiile m-au înțepat. Sânge n-a curs în forma sângelui, dar au curs lacrimi și mi-a curs râsul în poală.
Eu sunt Matilda, cea cu credință în lumină și încredere în atom, Matilda-crăiță-lunatică-crescută-din-cobalt-60. Mereu mi-a fost frică să nu supăr, să nu deranjez, să nu fac pe cineva să sufere, să nu spun ce iubesc, pe cine, să nu doară cumva pe cineva iubirea mea. Eu sunt Matilda și altă putere decât dragostea și credința mea nu am. Eu sunt Ruth, cea fără-de-pace, înlăuntrul meu își ascut săbiile niște frici vechi și generoase: mereu le primesc, ca-ntr-o familie ideală, nepământeană, pe alea noi, frici proaspete și crude, cu lame netocite. Eu aș fi vrut să și fac cum face Ruth, dar n-am avut curaj niciodată. Lasă, face copilul meu așa și mă doare, și mă sperie, dar știu că e bine ca oamenii tineri să se și urle. E felul în care ei se caută și au șansa ca astfel să se și găsească. Eu n-am știut să urlu în afara mea, nu știu nici acum. Dar asta, din când în când, mă prăbușește. Copilul meu, când are o durere trupească, întinde mâinile lui de copil și zice: „Mama, povestește-mi ceva de când erai tu mică.“ Eu sunt Betty, mama lui Ruth și a Matildei, eu știu să strig, când e nevoie: „Meee-re, peee-re, caaas-tra-veeeeți!“. Am în mine o căruță cu legume-povești, cu fructe-povești, s-o răstorn dacă trebuie.
Eu sunt Betty și mă-mbrac frumos când trebuie să mă-mbrac frumos, iar oamenii nu știu că eu îmi îmbrac fricile și durerile. Eu sunt Betty și umblu în papuci de casă și cu hainele anapoda pentru că uneori nu mai pot, nu mă mai pot. Sunt fiecare dintre personajele piesei și toate la un loc. Dar nu sunt niciuna dintre actrițele care, absolut magistral, nu doar mi-au dat voie să fiu, ci m-au chemat să fiu întâi personaj, apoi om. Mulțumesc, plecăciune.
Foto: Cătălina Flămînzeanu
