Mai mulți decât fiecare dintre cei doi și-ar putea da seama vreodată că încap. Minunat și îngrozitor deopotrivă e că toți oamenii ăștia își fac de cap: simultan sau pe rând. Și ne trezim făcând gesturi pe care nu le recunoaștem ca fiind ale noastre în timp ce spunem lucruri care ne reprezintă. Sau invers.
Bagajul fiecăruia dintre noi devine la un moment dat, pe la vârsta la care ceilalți așteaptă de la noi să fim maturi, iar noi chiar suntem convinși că suntem, mult mai greu decât noi înșine. Când spunem „trag de mine“, tragem, de fapt, de bagajul ăla atât de greu, că abia îl mai putem căra. Uneori, nici nu mai putem, așa că stăm lângă el cuminți, ca un câine lângă stăpânul său pe care nu-l iubește, dar stăpânul ăla este cel care totuși îl hrănește. Stăm și scormonim în bagaj, doar-doar om găsi ceva nutritiv pe-acolo. Sau măcar hidratant.
„Și veni bărbatul la femeie“ este numele piesei scrise de Semion Zlotnikov, transformate în spectacolul cu același nume, regizat de Bogdan Budeș și interpretat de Mihaela Sîrbu și de Lucian Pavel, la Teatrul de Artă București, în colaborare cu Teatrul Fără Frontiere.
Sunt două personaje care nu doar că stăpânesc scena, dar vin și peste tine și, asta e, te prind cu garda jos. Mi-a venit de câteva ori să mă ridic și să mă duc să-i salvez. Alea au fost momentele în care am râs cel mai tare. Nici pe mine nu m-a salvat nimeni când am fost în pielea fiecăruia dintre ei. Cine te poate salva de tine?
Dina și Victor sunt doi oameni atât de sătui de inadecvările lor sentimentale încât acceptă să se cunoască printr-o întâlnire aranjată de doi prieteni comuni. Și fiecare se aduce pe sine la întâlnirea aia, un amestec de duioșie, prejudecăți, frică, neîncredere, durere, dezamăgire, speranță, viteza luminii – răbdarea de a-l cunoaște pe celălalt în profunzime nu mai există, doar dorința de a arde etape pe care în alte dăți le-ai trăit ca la carte, dar asta n-a ajutat la absolut nimic. Și-atunci, de ce să nu fii nebun din prima?
Râzi aproape tot timpul la spectacolul ăsta, râzi până dai peste tine, mai tușești, îți mai dau lacrimile, te mai uiți la personaje și ai impresia că cineva îți face poze fără voia ta, te sperii pentru că le semeni nepermis de mult, dar nu te mai temi de ridicol. Pentru că, la un moment dat, după ce s-au dus naibii toate speranțele, ridicolul e singurul care te salvează. Te vindecă de orgoliu și te lasă și pe tine să te trăiești, cu posibilitatea enormă de a te-nvăța și cum să-i lași și pe alții să trăiască. Nu-ți iese repede, iar asta te enervează, pentru că te-ai săturat inclusiv de propria răbdare, dar până la urmă îți iese.
Deci, câți oameni încap în doi oameni? Ei, bine, toți oamenii care ai fost, ești și o să fii. Și nici nu știi de care dintre ei e cazul să te sperii mai tare. Dar poate a venit vremea să nu te mai sperii, poate e timpul să te porți ca pe cea mai iubită rochie sau cămașă fiindcă, la capăt, tot cu tine rămâi. Și cu cine te mai poate. Nu te teme, vor fi foarte puțini sau poate numai unul singur.
Foto: Dan Andrei
De la un share pe facebook, al unei cronici de teatru, am ajuns sa va citesc tot blogul! A fost emotionanta aceasta calatorie, aceasta aventura impreuna. De la cuvintele aspre ale bunicii, la suprarealismul ludic al bunicului povestea a mers mai departe, a crescut precum Fat Frumos, a nascut multe vise si a reusit sa aiba “caracter” si sa umple de bucurie “incomensurabila” ochi si suflete.
Acum ma voi duce la Humanitas, sa iau cartea si sa vad ce se intampla acolo, pe “Pervazul lui…”. Dar inainte, vreau sa-i multumesc fratelui dv. pentru cadoul pe care vi l-a facu. Si lui Dumnezeu, ca, la imparteala harului, in loc sa puna cu picatura, ca de obicei, intr-o fericitia zi de 13 decembrie a varsat tot paharul
Vă mulțumesc mult pentru cuvinte, mi-au făcut foarte bine. Citeam aseară că ele, cuvintele, sunt ca razele X: dacă sunt bune, nu există stavilă în calea lor.