Vârsta până la care ai voie să iubești

Firesc ar fi fost să-ncep cu vârsta de la care ai voie să iubești și așa o să și fac, chiar dacă nu schimb titlul. Eu aveam patru ani când m-am îndrăgostit și m-a ținut până la paisprezece. Bineînțeles că n-a știut nimeni, nici măcar obiectul iubirii. Cum să iubești la patru ani, pe ce lume trăiești?! Ei, bine, pe asta. O să ziceți „Lasă, dragă, toți avem amoruri viagere de grădiniță, ce mare brânză?“. Păi, niciuna, nici mare, nici mică, doar brânză adevărată, cu oftaturi și suspine, cu-nroșiri de obraz, cu transpirații, tremur de mâini și toată recuzita iubirii. Ziceam doar că dragostea poa’ să vie oricând. Pentru ea, nu-i niciodată prea devreme. Și nici prea târziu, dar asta mai încolo.

Mda, amorurile de grădiniță și școală primară sunt bune pentru momentele-n care te simți încărcat de moloz și faci și tu o gaură în el, ca să respiri. N-au urmări. Poate. Nu știu sigur. Dar cu alea de gimnaziu lucrurile pot sta diferit. Sigur, statistic nu contează, însă punctual, da. Să vă zic de Cristina și de Vali. El a venit la ea-n clasă într-a șasea. S-au îndrăgostit fedeleș și… azi au 38 de ani bucata și doi copii. Fără despărțiri de-mprospătare a relației, fără plictiseli, monotonii și alte frici ale speriaților de dragoste. Pe ea o știu de când s-a născut, ba chiar de dinainte de-a se naște, iar pe el, de când erau în liceu. Sunt familia mea. Acuma, da, de acord, arareori rezistă dragostea la vârste așa de mici, dar n-ai niciodată de unde ști care are vână de-o viață, chiar n-ai. Dragostea n-are termen de garanție.

Pe la noi, poate râde familia de tine când te-ndrăgostești printr-a șaptea, hai, a opta. Dintr-a noua, le cam îngheață râsul pentru că le sună alarma. Se tem să nu-ți începi viața sexuală, de bolile care se transmit așa, de o eventuală sarcină nu mai zic. Dar, dincolo de toate angoasele astea, nimănui nu i se pare nefiresc ca un adolescent să fie-ndrăgostit, ba dimpotrivă. Asta-i vârsta la care societatea și familia îți dau voie să-ți pierzi capul. Apoi, trai neneacă! Până pe la treizeci de ani poți și tu să iubești oficial. Lumea zice că-i necesară experiența. Abia după treizeci apar presiunile familiei: să te-așezi la casa ta, să faci copii, că, uite, urlă ceasul biologic de-asurzește tot neamu’. Prietenii, colegii de serviciu și orice binevoitor întâlnit în cale, pe care, evident nu l-a întrebat nimeni ce părere are despre viața ta personală, te vor sfătui întru veșnică așezare. De pomenire nu pomenește nimeni nimic. Dar încă nu-i așa rău, până pe la treizeci și cinci de ani, poți să-i bagi în mă-sa pe toți și să-i inviți să-și vadă de ale lor. După aia, nu mai e tocmai ușor, cel puțin cu familia. Părinții te vor privi cu durere la fiecare întâlnire, că doar au și ei dreptul la nepoți, nu? Iar tu te-ncăpățânezi să fii un egoist nenorocit și să nu livrezi nici măcar noră sau ginere, darămite moștenitori.

Dacă ai mai multe iubiri, iar nu e bine, normal, n-ai apetență pentru drumuri lungi, nu ești serios. Dar, cu toate astea, nu e încă nimic grav, îți poți vedea de treabă. Iritările pe tema asta sunt sporadice și le poți gestiona. Despre dragostea între oameni de același sex nu vorbesc, subiectul ăsta cere abordare separată. Bref, într-o astfel de situație, n-ai voie să iubești niciodată, n-are legătură cu vârsta. Ce, toată lumea iubește? Așa e, puțină lume iubește, de-aia lumea aia multă n-o lasă pe-aia puțină să trăiască.

Foto: Costică Acsinte

Patruzeci? Nu e bine. Nici dacă ești femeie, nici dacă ești bărbat. Curentul egalitarist a rezolvat/uniformizat lucrurile. Femeile și bărbații înnebunesc la patruzeci de ani. Divorțează, spulberă relații, schimbă partenerii ca pe pasta de dinți, ce să mai, numai la grozăvii te poți aștepta din partea lor. Societatea și familia îi judecă aspru, dar îi înțeleg. Criza de patruzeci de ani. Mai nou, poate ține până pe la cincizeci, dacă umblătorii din floare-n floare arată bine. Cum adică ce-nseamnă s-arate bine, dragă? Să arate mult mai tineri decât vârstele pe care le au. Să-ți arăți vârsta e o chestiune de nesimțire în România. Iar acum nu mă refer la adolescenții care ar face orice să pară mai maturi, ci la maturii care chiar fac orice să pară mai tineri. Pentru ei, tinerețea e o valoare în sine. Și ce obții dacă pari mai tânăr? Nu cumva doar lucruri neimportante, trecătoare, consumabile, cum sunt toate pe care le obții atunci când doar pari, nu și ești cum ai vrea să fii? Desigur, cu durerea de după la pachet.

După cincizeci de ani devine grav, nu doar problematic. Dacă încă „arăți bine“, adică, știm deja, nu-ți arăți vârsta, o mai poți duce, amoros vorbind, până la maximum cincizeci și cinci. După aia, gata. Ești bătrân, adică ești terminat. Mort pentru dragoste. Și familia, și societatea te vor arăta nu doar cu degetul, ci cu pumnul, dacă-ți permiți să iubești fățiș. Te vor tăia și spânzura, îți vor da sare și te vor pune la vânt. Asta e vârsta la care crești nepoți, nu alergi după cai verzi, că doar la noi iubirea e un moft al tinereții, nu? După șaizeci de ani, e inadmisibil erosul. Nu mai ai voie nici mort să iubești. Societatea nu-ți mai permite, adică nu fără să te judece aspru, să te discrediteze, ba chiar să te izoleze. Așa a decis ea: există un prag până la care ai voie să iubești, iar tu l-ai trecut. Nu ți-a păsat de gura lumii? Atunci, plătește. Ai tăi te vor admonesta, vecinii vor întoarce capul, colegii de serviciu, dacă încă mai lucrezi, te vor bârfi, iar necunoscuții vor râde de tine și o vor face în față. Că doar au dreptul: ai ieșit din rândul lumii. Al lumii lor care nu mai e și lumea ta. Ei au voie să-ți ia lumea de la gură. Viață erotică la cei peste șaizeci de ani? Haida de! E râsul curcilor. Cine-și poate imagina așa o oroare? Ei, nu chiar nimeni. Sigur cei de șaizeci și peste își pot imagina și chiar o pot avea. Numai noi avem impresia că dreptul la dragoste și la viața erotică îl dăm noi cuiva. Sau îl putem lua.

Mă duc cu bărbatul meu la piață și la hipermarketuri ca toți oamenii: măcar de două ori pe săptămână. La piață, ne place să vorbim cu oamenii, avem deja un fel de relații cu unii vânzători, ne-ntrebăm de sănătate, facem glume. Uneori, când sacoșele sunt pline, iar eu pendulez încă între roșii roșii și roșii portocalii, bărbatu-meu mai dă ochii peste cap, le mai zice oamenilor: „Doamne, nu mai pot de-atâta piață, iar ea e nehotărâtă fix acu’, când cădem amândoi sub greutate, de-abia aștept s-ajung acasă s-o bat.“ Oamenii râd, le e clar că glumește, dar unii-ntreabă: „Păi, ce s-o mai bateți, domnule, după atâția ani? Dacă n-ați bătut-o de la-nceput… “. Știm deja că, deși suntem împreună de trei ani, părem un cuplu vechi. Ne place asta. Probabil se vede la noi complementaritatea. Dar sigur doar ne culcăm pe urechea asta. Pentru străini, cel mai probabil, suntem un bărbat și o femeie în jur de patruzeci de ani. Eu, chiar peste, că am peste și n-am făcut niciodată nici cel mai mic efort să arăt sub nicio vârstă pe care am avut-o și nici peste ea. Nu consider vârsta o calitate. El, deși mai tânăr decât mine cu un an și jumătate, pare, la o primă vedere, mai mare fiindcă are părul aproape complet alb. Și, când ai părul alb, cine se mai uită la chipul tău, nu?

Văd câteodată fotografii cu oameni foarte în vârstă ținându-se de mâini sau ea odihnindu-și capul pe umărul lui. Și lumea toată se-nfioară, se-nduioșează și nădăjduiește. „Ce frumos! După atâta timp încă se mai iubesc! Ce m-aș bucura să trăiesc și eu așa ceva!“. Hm… de unde știți că nu s-au cunoscut acum două săptămâni? Din perspectiva asta, e bine să fii foarte în vârstă. Oamenilor nici nu le trece prin cap că iubirea ta poate fi foarte nouă. Ești la adăpost de judecata lor, ba chiar îi emoționezi. Ai voie să iubești, doar ai în spate zeci de ani de relație, în mințile lor.

Îmi amintesc cum a venit îmbujorată și șocată în clasă colega mea, Emanuela, într-a opta. Era copil trăit la țară, adus la oraș numai pentru ultimul an de gimnaziu, să fie siguri părinții ei că intră la liceu, mă rog, la un liceu bun. O țineau în gazdă la niște unchi bătrâni, care n-aveau copii. Aveau optzeci și cinci de ani și fuseseră profesori. Au învățat-o multe pe Emanuela, de la maniere până la vocabular, au și meditat-o intens. Numai că au omis să-i spună că nu intri în camera cuiva fără să bați la ușă. Iar Emanuela a intrat peste unchii ei într-o noapte, pe când bătrânii, goi și albi, făceau dragoste. N-au auzit-o, iar ea n-a trântit ușa, ci a închis-o încet-încet și s-a dus în camera ei. Dar n-a putut dormi deloc. A doua zi, a venit la școală și ne-a povestit ce-a văzut. Nu-i venea să creadă că e posibil așa ceva. Oameni serioși, bătrâni, profesori…

Eu m-am bucurat să aflu la paisprezece ani, chiar dacă nu mă interesa problematica erotică, faptul că viața omului e mult altfel decât ar vrea societatea să fie. Mai lungă, mai frumoasă, mai vie.