M-a pus dracu’, arareori am eu certitudini în sursa asta a influenței, dar acum n-am niciun dubiu, să deschid feisbucu’ în zi de sărbătoare. Și, în afară de mări, munți, flori, rochii vaporoase, deh, ca la uichendurile prelungite, ce văd ochii mei? O urare a unei mame la aniversarea fiului său. Ce poate fi mai frumos și mai duios? Corect, greu să găsești ceva. Însă urarea era cam așa: la mulți ani, mama și bunica te iubesc, în rest nu mai ai nevoie de nimeni și de nimic. Pe mine de la rest încolo m-a pierdut, m-a cutremurat, că nici măcar un laic n-am putut da, deși din toată inima îi urez copilului ani frumoși, sănătoși, bucurați și multjucați.
Urarea aia îmi pare o formă de a trage una peste ochi cuiva care are „pretenții“ asupra copilului. O fi tatăl, o fi familia tatălui? Și dacă, să presupunem că sunt eu hazardată, iar copilul e orfan de tată, tot va mai avea în viața asta nevoie de cineva, în afară de mama și de bunica maternă. Că, știți cum e, zilele omului numai Dumnezeu le știe. E greu, ca părinte, să faci diferența dintre intensitatea sentimentelor copilului tău și gradul lui de dependență față de tine. Cu cât e mai mic copilul, cu atât e mai mare dependența lui față de părinți, mai ales de mamă. E-n firea lucrurilor. Dar dacă tu, ca mamă, pe timp ce copilul tău crește, faci tot ce poți să i-o menții, nu-i dai voie la alt univers în afara ariei fustelor tale, atunci înseamnă că nu-l iubești. Te poți bate-n piept și cu pumni de statui, nu, nu-l iubești. Vrei ca el să existe pentru tine, să fie o extensie a ta, îi iei dreptul la libertatea de a fi o ființă umană distinctă de tine, îl amputezi, mamă, am-pu-tezi. Va fi analfabet funcțional în afara ta, zeițo, nemuritoareo, atoateștiutoareo și atotputernico.
Foto: Costică Acsinte
Dar poate, mamă, ai să trăiești o sută de ani și ai să fii sănătoasă-tun până-n ultima zi ai vieții tale, deci, copilul va avea pe cine să se bazeze mereu. Chiar dacă așa va fi, nici tu, nici eu, nici altcineva n-are cum ști. Totuși, ce te face să crezi că un copil, orice copil, nu are nevoie de nimeni și de nimic în afara ta și a mamei tale? Dacă ar fi fost așa, ne nășteam din mame care rămâneau gravide cu zefirul și poate că erau numai femei pe lume. La ce ne-ar fi trebuit bărbații, dacă ne eram autosuficiente? Bun, să presupunem că tu crești copilul nu cu mama ta, ci cu tatăl tău, bunicul copilului. Crezi că tu sau tatăl tău veți putea vreodată să fiți tatăl lui? Niciodată, cu orice și oricât ți-ai îndoctrina copilul. Orice copil jinduiește după amândoi părinții lui, iar dacă unul dintre ei îl decapitează pe celălalt în mintea copilului, în sufletul lui rămâne o baie de sânge. Da, un copil suferă și dacă, să presupunem, părintele lui e un criminal dovedit. E părintele lui. Îi e rușine, îl doare, se cutremură – cu mult mai tare.
Să zicem că tatălui nu-i pasă dacă al lui copil are apă de băut, mâncare, îmbrăcăminte și încălțăminte, nu zic mai mult. Sunt și tați din ăștia, da. Sau nu vine să-l vadă niciodată. Ori și una, și alta. Cumplit, cumplit, ai dreptate. Dar nici atunci, mamă, nu-i vei băga tâmpenii în cap copilului tău, nici măcar atunci. Fiindcă nu faci decât să-ți subminezi copilul. El va-nțelege că nu e bun de nimic, dacă tatălui său nu-i pasă de el. Poți să-i dai tu și soarele, și luna, degeaba va fi. Cel mai probabil, copilul n-o să-ți spună, mai ales dacă o să ai tu grijă să-i faci capul mare cu sacrificiile pe care le-ai făcut pentru el. Dar copilul va fi cu atât mai neîncrezător în sine, cu atât mai tulburat, cu cât va crește. Iar tu vei începe să te miri că nu răspunde așteptărilor tale. Ale tale, da?
Vezi tu, mămuță bună, nu ești dumnezeul copilului tău, oricât ai face pentru el. Iar el nu e nici obiectul tău, nici proprietatea ta, nici sclavul tău. Spune-mi, de ce vrei tu să fii singurul lui soare, de ce ai tu nevoie ca planeta asta mică și plină de viață să se-nvârtă-n jurul tău? De ce te pui pe tine înaintea lui, de ce nu-i dai voie să fie? Din dragoste, mămuță? Care dragoste, că dragostea nu se-ngrădește cu sârmă ghimpată.
