Fâșie de om

Venise iar vara, încă una. Și asta-ncepuse tot așa, dintr-o ploaie oprită. Nestor ieșise în cerdac, să vadă cum curge apa pe munți, cum îi înmoaie. Se gândea că apa aia o s-ajungă și la el și-o să-l spele de viață, apoi o să-l ducă mai departe, în jos, o să-l absoarbă pământul. Dar apa nu ajungea niciodată până la el, niciodată. Se oprea la scările de lemn, arunca șuvoaie pe primele patru trepte, asta când era furtună mare, apoi se cumințea încet-încet sau dintr-odată și se-ascundea sub iarbă. Nestor era singur și vechi. Mai știa câți ani are, însă nu mai înțelegea ce folos are să știe. Când îl întreba cineva, răspundea „Prea mulți“. Ultima dată îl întrebase un bărbat tânăr și bărbos, cu un rucsac negru în spate, care se rătăcise în poartă. Erau trei veri de-atunci, de când Nestor mai putea să coboare scările cerdacului, să meargă prin fâșia aia mică de bătătură și s-ajungă la poartă. Îl culcase pe bărbatul acela o noapte, îi dăduse pat și velință, dar patul nu-i trebuise, doar velința. Se-nfășurase-n ea și dormise pe prispă, lipit de lemn.

A doua zi, înainte să plece-n drumul lui, se dusese și-i cumpărase lui Nestor multe pâini, să fi fost un sac sau mai mult, le pusese-n cămară și plecase iar. Întors, avea cu el multe pungi de făină, zahăr, orez și mălai. Și cutii de pastă de tomate. Nestor se mirase, băiatul ăla nu părea așa puternic, dar uite cât poate să care un om. Nu-i ceruse nimic, nici plată pe somn, nici plată pe lemn. Vorbiseră un pic de dimineață, când tânărul îl întrebase de bătrânețe și de singurătate. „Sunt singur pentru că n-am vrut la oraș, cu băiatul meu. Nu pot să iau munții cu mine, n-am cum să plec. Eu l-am părăsit pe copilul meu, nu el pe mine, așa să știi. Nu vreau la oraș. Acolo cerul e uscat. Acum, băiatul meu e bătrân și bolnav și nu mai poate să vină la mine“. Îi spusese că mai vine din când în când Ioana, o fată care-i fusese colegă de bancă la școală. „O fată?“, se mirase tânărul. Bătrânul zâmbise: „O fată de vârsta mea.“. După ce aranjase frumos pungile în cămară și tăiase aproape toate pâinile în felii subțiri, le pusese pe mese, pe noptiere, pe șifoniere, pe sobă și pe laviță, să se usuce cumsecade, bărbatul cu rucsacul rupsese singura pâine rămasă netăiată și-o pusese pe masa din bucătărie, cu multe crenguțe de tarhon alături, că numai tarhon mai găsise pe lângă casă. Nestor a mâncat un pic de miez și două vârfuri de crenguțe, mai tinere. Tânărul a mâncat restul, s-a ridicat, a mulțumit și a plecat. Nestor n-a mulțumit. Omul ăsta pe care-l culcase o noapte îi mai dădea de trăit. Nu poți să refuzi viața, dar asta nu-nseamnă că te bucuri, iar de la o vârstă nu mai ai nevoie să minți.

Bărbatul plecase, pâinea se uscase, nicio felie mucegăită, Ioana murise, iar peste Nestor veneau anotimpurile, cum făcea și vara asta, așa, din nimic. Mai avea și pâine, și făină, și orez, și mălai, și zahăr, doar un pic. Pastă de tomate nu mai avea. O mâncase pe toată cu pâine și cu zahăr. Fusese bună, un pic acrișoară, punea puțină Nestor, să-i ajungă. De-o săptămână se terminase pasta, iar bătrânul, când a pus ultimul vârf de cuțit pe felia de pâine uscată și-a presărat cristalele de zahăr, a știut că a mâncat tot ce fusese de mâncat pe lumea asta. Când a terminat, și-a făcut cruce și-a zis: „Săru’ mâna pentru viață!“.

Din ziua aia, n-a mai mâncat nimic, n-a mai băut nici apă. N-a mai dormit în casă, ci în cerdac, în învelitoarea pe care i-o dăduse tânărului cu barbă. De când dormea el afară, dăduse să vină vara de vreo câteva ori, dar nu se hotărâse. Abia azi, după ploaie, ieșise un soare dogoritor, cu pocnet parcă. Nestor s-a bucurat, a dat învelitoarea la o parte, a pus-o lângă ultimul stâlp, și s-a dat mai spre scări, că acolo încingea mai tare. „O să mă ardă“, s-a gândit bătrânul, „și n-am cum să rezist la arsură; o să fie repede.“ Dar a-nceput să bată vântul, dinspre munți veneau nori, era o joacă de-a v-ați-ascuns care-a ținut încă o săptămână sau mai mult ori mai puțin. Nestor se lăsase de ținut și socoteala zilelor. Voia doar să vină ultima. Puterile i se miceau, mintea îi aducea vise de zi, cu ochii deschiși, ceva ca o pătură de abur uscat se așezase între el și viață. I-a fost greu să se târască până pe scări, i-a luat timpul de la răsărit până la stele, dar a meritat. Ziua, acolo pârjolea soarele cel mai mult și cel mai tare. S-a gândit că altă dată, poate până acum o lună, i-ar fi fost frică să-și întindă trupul pe scări, să nu-nțepenească de tot acolo, dar acum, ei, acum chiar asta-și dorea. Nu l-a durut nimic atunci când a terminat de-ntins pe trepte, parcă n-aveau muchii, parcă nu le-aveau de piatră. Și parcă el, Nestor, nu mai avea oase ori i se-nmuiaseră de la ploi.

A stat acolo o vreme sau poate niște vremuri. Vedea numai luminătorii zilei și ai nopții, cât i-a mai văzut și pe ei. Nu mult. Când n-a mai știut de zi și de noapte, Nestor s-a mutat cu totul și cu totul în vis. Visa deșerturi, ierburi, cireșe, copii mici, femei care-și aplecau capetele pe umerii lor și priveau întoarse spre el, brânză, un câine pe care-l avusese când era mic, pastă de tomate roșie, roșie de-ți vine apă-n gură, ca atunci când deschizi cutia și-ți dau lacrimile de plăcerea mirosului ei dulce-acrișor, un uliu, gura mamei fiului său, sânii ei mici, șira spinării și părul în coc, o covată cu miere zaharisită, niște terase cu somnuri în care te rostogoleai dintr-unu-ntr-altu’, până jos, jos de tot, unde era o mare limpede, cu margarete în loc de nisip, în care te scufundai. Când Nestor a respirat în apa aia dulce și clară, l-a ajuns o bucurie pe care n-o mai gustase niciodată. „Ia uite“, și-a zis, „nu bei apă, o respiri“.

Afară, se-nsera și venea toamna. Un bărbat cu barbă și rucsac negru a deschis poarta și-a intrat în curte, fără să strige. A văzut iarba crescută nebunește până la brâul de piatră al casei. Pe scările cerdacului, întinsă, o strălucire transparentă, ca o apă uscată la soare. S-a-ntins lângă ea, a luat velința și-a acoperit-o trei sferturi, s-a acoperit și el cu ea până la bărbie și s-a culcat.